1 comentariuPoate cel mai important lucru pe care îl face Alexandru Stermin este să inspire noua generație. La 26 de ani și-a deschis un cont bancar, unde și-a depus suficienți bani pentru a porni într-o expediție ce i-a depășit cu mult așteptările, iar după ce s-a întors, a scris o carte. „Călătorie în jurul omului” cuprinde tot felul de detalii despre aventura sa, natura din toată lumea și, mai ales, despre omul care a devenit cu prilejul ei.
Apoi a mai plecat într-o călătorie care a început în Siberia și s-a terminat în Rio de Janeiro. Izolat în casă din cauza pandemiei, căutând tot felul de moduri prin care să se elibereze, a decis că cel mai bine este să-și exploreze amintirile. Așa s-a născut a doua lui carte, „Căzuți din junglă”.
La prima încercare de a-i lua un interviu, era cu un picior într-o altă aventură în Brazilia, așa că am amânat dialogul cât să cuprindă și noile aventuri la cald din America de Sud.
În interviul pentru Școala 9, Alexandru Stermin a vorbit despre fricile sale, despre natură și despre viața noastră ca oameni.
„Eram atent la ce se întâmplă în jurul meu ca să mă pot conecta cu lumea”
– Cu ce așteptări ați plecat în prima dumneavoastră expediție și câte dintre ele s-au îndeplinit?
– Să știi că nu am plecat cu așteptări. Cred că asta a contat foarte mult la reușită. Vreau să spun că m-am trezit la un moment dat pe malul Amazonului, iar când a venit Roberto, care era călăuza mea, să mă întrebe de ce am venit aici, nu am putut să-i răspund, pentru că nu-mi dădeam seama de ce. Pe moment m-am gândit să-i spun că am venit să văd niște papagali, iar el mi-a zis că avem mult de mers până la ei.
Cumva toată călătoria asta s-a construit așa, pas cu pas. Singura mea dorință era să mă întorc acasă viu. Așteptări nu am avut, dar eram foarte curios, m-am dus foarte curios acolo. Eram atent la ce se întâmplă în jurul meu ca să mă pot conecta cu lumea, cu experiența și în același timp cu mine.
Cu toate acestea, e foarte important să ai un cadru, pentru că nici eu nu am plecat așa teleleu. M-am organizat, mi-am deschis cu 4 ani înainte un cont în care mi-am strâns bani. După, mi-am organizat călătoria asta în jurul lumii și mi-am fixat niște puncte în care să merg.
E foarte bine să înțelegem că în toată organizarea pe care o facem să lăsăm spațiu pentru nou, pentru neașteptat. În momentul în care organizezi așa meticulos, devine totul prea încordat și prea rigid. Viața nu e ceva rigid, viața e ceva ce evoluează.
– Care a fost cea mai mare temere a dumneavoastră când ați petrecut atâtea zile în junglă și în alte locuri îndepărtate de casă?
– Cea mai mare temere a mea a fost una pe care cred că am avea-o toți și este legată de moarte. Pentru că în spațiile astea așa îndepărtate de civilizație se întâmplă să nu ai semnal. Dacă pățești ceva, ești pe cont propriu, nu are cine să vină să te ajute. Mai sunt 2-3 oameni care vin cu tine, dar nici ei nu pot să facă mare lucru.
În același timp, mă apăsa foarte tare responsabilitatea mea față de mine. Eu eram responsabil pentru viața mea. Acolo, în zonele alea periculoase, e doar un pas între viață și moarte. Cu toate că eu găsesc mult mai periculoasă favela.
Favelele sunt niște cartiere sau comunități periculoase din Rio de Janeiro unde mortalitatea este foarte mare. Eu cred că favelele astea sunt mult mai primejdioase decât jungla.
Oamenii pot fi mult mai periculoși, pentru că ei pot face strategii, iar aici vorbim deja de un grad mai mare de pericol.
– Când am fost în pandemie, am stat mai mult în casă, iar natura a avut un moment de respiro ca să spun așa. Credeți că după acest eveniment am învățat să apreciem mai mult natura și tot ce ne oferă ea?
– Ce pot să spun este că da, dar depinde. Când noi eram în pandemie, o parte din natură a avut un moment de respiro. De exemplu, coliziunile animalelor sălbatice cu mașinile au scăzut, nu au mai murit atât de multe. Au început să se miște mult mai bine, s-au apropiat de orașe, unele animale chiar au intrat în orașe.
Pe de altă parte, spațiile astea naturale din Africa, din India, acolo unde existau foarte mulți turiști și unde braconajul era ținut sub control de prezența lor, pentru că nu au mai existat turiști acolo, braconajul a crescut enorm. Asta s-a întâmplat la unele specii periclitate cum sunt cimpanzeii sau gorilele.
Ca să revin la întrebare, studiile arată că într-adevăr, după pandemie, oamenii au conștientizat valoarea naturii și au început să o vadă ca pe o resursă atunci când vorbim de sănătatea noastră fizică și psihică. În anumite zone, cum nu aveau voie să iasă în oraș, ca să iasă din casă, se duceau în natură.
Astfel, au avut experiența asta a întâlnirii cu natura, au putut lega o relație cu natura, au început să o valorizeze. Și da, în anumite zone, acolo unde oamenii au putut ieși în natură, nivelul de conștientizare a crescut foarte mult.
„Oamenii sunt noi pe lume, deci trebuie să învețe de la cei care au supraviețuit”
– Care credeți că este cel mai important pas în a proteja natura?
– Cred că pasul cel mai important în a proteja natura este să avem o relație cu natura, una asemănătoare cu cele dintre oameni. Iar asta implică felul în care ai un exercițiu în prezența celuilalt, deci o interacțiune fizică, implică un fel de interacțiune cognitivă, în care vorbești cu celălalt și îl înțelegi, exact asta cred că ar trebui să avem cu natura. Să vedem ce putem înțelege de la ea și ce putem noi să aducem.
În același timp, include și o investiție emoțională, pentru că, de fapt, o relație unde există investiție emoțională este una care se cultivă și crește. De ce? Pentru că facem ceva, atunci când simțim ceva. Emoțiile sunt cele care ne împing să facem lucruri, mai puțin părțile cognitive. Nu se poate face o diferență între un gând și o emoție.
E bine să înțelegem cât de importantă e natura pentru noi, dar e și mai bine să simțim lucrul ăsta. De-asta cred că primul pas este să cultivăm o relație cu natura.
– Ce credeți că ar putea lua oamenii din natură, ce lecție sau comportament?
– Eu cred că natura ne oferă soluții la orice. Dacă ar fi să împărțim evoluția vieții pe Terra și apariția Pământului, într-un an, noi am apărut în ultima secundă. Natura asta există de miliarde de ani, are experiență, deci acolo sunt soluțiile la tot.
Oamenii sunt noi pe lume, deci trebuie să învețe de la cei care au supraviețuit de miliarde de ani. Tot ce vrem să știm se află în natură.
„Religia vrea să explice anumite lucruri care sunt responsabilitatea științei”
– Ați urmat cursurile mai multor facultăți: biologie, teologie, filosofie, aparent fără să aibă ceva în comun domeniile. Unde ați găsit puncte de intersecție între ele? Între biologie și teologie, de pildă?
– Punctul de intersecție între biologie și teologie este în noi, oamenii. Pentru că noi, oamenii, suntem ființe foarte stranii, care au planul imaginarului și planul ăsta cultural al nostru unde se dezvoltă tot, de la imaginație la mitologie, literatură, artă. Dar avem și partea asta biologică, acea care a generat latura culturală, așadar, în noi se întâlnesc toate.
Ele, ca domeniu, nu au unde să se întâlnească. Este foarte important să se separe. E necesar ca știința să răspundă de partea de cunoaștere, iar religia să răspundă de tot ce înseamnă mistic și ritual, dar să nu intre pe partea de cunoaștere. Să nu încerce să explice o perspectivă științifică.
Problema dintre știință și religie este că religia vrea să explice anumite lucruri, care sunt responsabilitatea științei.
Alegerea facultăților a făcut parte din aventura crizei mele existențiale. Am copilărit într-un sat foarte mic, unde tot ce se întâmpla avea legătură cu biserica și unde toată lumea îmi spunea cine sunt. După ce am plecat din sat și am ajuns în Cluj, mi-am dat seama că pot fi orice, dar nu știam cine sunt. Atunci a început criza mea de identitate. Încercând să înțeleg cine sunt, am început să explorez.
– Aveți vreun regret până acum în viață?
– Am uneori regretul că nu am știut să pun punct la timp la anumite lucruri, relații, proiecte în care m-am băgat. De multe ori m-am ținut de ele pentru că îmi place să duc lucrurile la bun sfârșit, dar uneori sfârșitul nu e bun. Dacă o lungești prea mult, ăla e un rău sfârșit.
Uneori am stat prea mult în unele relații care m-au consumat prea tare. Asta mă face să regret timpul pe care l-am pierdut.
– Ați primit reacții negative, descurajări, în legătură cu expedițiile pe care le-ați făcut? Cum le-ați gestionat?
– Da. Mi s-a spus că ceea ce vreau eu să fac este imposibil și că genul de om la care eu aspir e foarte depășit și în prezent, că nu poate să existe. Mi s-a spus că în zilele noastre fiecare trebuie să-și vadă de pătrățica lui și ca să excelezi în ceva trebuie să te concentrezi pe un anumit lucru, să te specializezi. Adică nu poți să faci așa multe lucruri, să te pierzi în toate.
Asta pot să spun că este și o frică de-a mea, deoarece consider că fac de toate și, până la urmă, nu fac nimic. Dar e firesc să apară și astfel de reacții. Eu îi înțeleg pe oamenii ăștia, erau proiecțiile lor, erau fricile lor.
Reacțiile astea m-au făcut să mă gândesc serios la ce vreau să fac, iar atunci, pe moment, am și ripostat la ele. Acum am învățat un lucru foarte important, anume că în viață avem modele, e esențial să ne stabilim modelele.
Dacă obiecțiile astea, criticile astea vin din partea cuiva care este un model de-al meu, atunci aplec urechea foarte bine și stau și mă gândesc la ce mi-a spus. Dacă vin din partea cuiva care nu e un model de-al meu și cu care nu vreau să mă asemăn „când o să fiu mare”, atunci nu plec urechea. Dacă nu vreau să fiu ca omul ăla, de ce să-i iau în considerare părerile?
„Frica nu dispare, doar ajungi să o tolerezi fără să o înfrunți”
– Cum v-ați dori să vă privească studenții dumneavoastră? Dar nepoții dumneavoastră?
– Eu cu nepoții mei îmi trăiesc a doua copilărie. Mi-am dat seama că așa se întâmplă. Ai copilăria ta, pe care o trăiești cum o trăiești, după care vine copilăria pe care o ai cu acei copii care sunt foarte apropiați de tine.
Ei aș vrea să mă vadă ca pe un fel de partener de joacă și în același timp ca pe un frate mai mare, care e acolo să-i sprijine dacă o să se întâmple ceva în explorarea lumii. E ceva de genul hai să ne jucăm împreună, iar dacă e ceva, știu că e greu, dar eu sunt aici și împreună reușim.
Studenții aș vrea să mă vadă ca pe un prieten de-al lor, care e pasionat de aceleași lucruri ca și ei și care vrea să împărtășească cu ei lucrurile astea pe care le vede. Suntem ca niște colegi care descoperă împreună lumea.
– Credeți că profesorii sunt prea duri uneori cu elevii?
– Sunt studenți care învață de drag, studenți care învață de datorie și unii care învață de frică, așa e lumea făcută. Eu mă potrivesc foarte bine cu studenții ăștia care învață de drag, pentru că ne simțim foarte bine la ore.
Unii pot să învețe dacă sunt puțin împinși de la spate, iar alții – dacă simt o autoritate, care îi face să depună un efort. Atunci, exact așa cum studenții sunt diferiți, așa și profesorii trebuie să fie diferiți.
Foarte mulți, în momentul în care ești prietenos cu ei, nu mai învață. Eu dacă îmi manifest autoritatea în mod direct față de ei, nu răspund, dar răspund la autoritatea altui coleg, pentru care e firesc să fac acest lucru.
Interviul complet, în Școala 9.