„Bărbații conduc mai bine mașina, afro-americanii sunt buni la sport, fetele sunt mai sensibile. Sunt aprecieri pozitive, dar nu sunt total adevărate”, spune vocea de pe fundalul filmulețului „Ce este dicriminarea”. „Nu este vina ta dacă cineva nu te tratează bine. Ai dreptul la sprijin și ajutor”, este unul dintre mesajele videoului „Ce este bullyingul”.
Seria de videoclipuri face parte din proiectul „Lucruri mari pe înțelesul celor mici. Animație împotriva violenței” care își propun să ajungă în cât mai multe școli din mediul rural, în comunitațile mici, defavorizate. Până în prezent au fost văzute de copiii din șase sate din județul Ialomița.
Livia Dilă, fondatoarea Asociației „EU ȘI LUMEA”, este cea care, inspirată de modelul de educație francez, a vrut să facă aceste materiale și la noi. Animațiile sunt pentru a completa discuțiile de la clasă sau să fie punct de plecare pentru ele și temele sunt despre educația civică, ecologică și culturală.
„Animația poate să vorbească într-un alt mod despre sentimente, concepte, situații”
Școala9: Cum v-a venit ideea acestui proiect?
Livia Dilă: Eu am avut șansa să fiu aproape de sistemul de educație francez și să văd că în acest sistem de educație, fiecare lecție de la școală, fie că e vorba despre o lecție de știință sau una de literatură, în sistemul francez există nenumărate filmulețe de acest fel. La clasă, profesorul folosește aceste filmulețe, care sunt animate, pentru că animația are un limbaj specific, reușește să facă mai mult decât un film obișnuit în care se editează niște imagini filmate.
Animația poate să vorbească într-un alt mod despre sentimente, despre situații, despre concepte, cu exemple. Atunci, cel care vede animația este altfel atins. M-am gândit să fac o documentare și am încercat să găsesc și în sistemul românesc astfel de filmulețe, dar am văzut că ele sunt pur și simplu disparate.
Cred că s-au mai făcut unele acum câțiva ani despre educație civică, cu ocazia vreunui proiect, dar o platformă care să conțină mai multe filmulețe de genul ăsta din mai multe domenii, nu există. Dacă un profesor vrea să se ducă undeva, să găsească ce vrea să facă el la clasă, nu găsește. Nu prea există conceptul ăsta, este un fel de pionierat în România.
– Ați întâlnit oameni care v-au descurajat?
– Nu prea, mai degrabă au fost reacții foarte entuziaste, în primul rând din partea părinților. Eu am testat proiectul la început între prietenii mei, pe Facebook și au fost foarte multe mame nemaipomenit de încântate de ceea ce au văzut. Ba chiar au spus că ele ar și plăti pentru astfel de filmulețe.
Totuși, îmi aduc aminte de o situație cu o profesoară de fizică, când eram mai pe la început. Ea este autoare de manuale și a văzut filmulețul „Cum zboară avionul”. După ce l-a văzut, m-a privit așa cu o neîncredere, de genul „Ia să văd ce minunății mai faceți și voi”. Cred că asta ar fi singura reacție mai răutăcioasă pe care am primit-o.
„N-am vrut să mai fie niciun fel de impediment în calea educației”
– De ce este important ca filmulețele să fie gratuite?
– Există pe YouTube canalul „The School of Life” a filosofului Alain de Botton, foarte cunoscut. El face filmulețe despre filosofie, despre cum trebuie să înțelegem noi viața și sunt atât de frumoase, dar sunt făcute pentru adulți.
Eu am găsit pentru copii în franceză și în engleză, dar m-am gândit ce face un copil în jurul vârstei de opt ani, care nu știe nici foarte bine engleză, nici foarte bine franceză, încât să înțeleagă. Mi s-a părut un handicap imens și am zis că o să încerc să fac eu astfel de filmulețe în română, gratuit.
Am vrut să fie gratuită pentru că sunt părinte în România, și părinții din România nu mai știu ce să mai facă din salariu, să ducă copilul la șah, la dans, la înot, bugetul familiei fiind serios avariat.
Nu am vrut să vin eu cu încă o idee care să-i ceară părintelui să mai dea încă o dată bani. În momentul în care dăruiești, iar efortul este doar să cauți materiale didactice de calitate pe platforma noastră „EU ȘI LUMEA”, nu mai ai de ce să te mai plângi. N-am vrut să mai fie niciun fel de impediment în calea educației.
– De ce ați ales să îl faceți în format virtual?
– Mie mi se pare că internetul este accesibil tuturor, deci am considerat că această platformă așa trebuie să fie, în format virtual. Copiii pot citi foarte ușor, însă filmulețele completează manualele și toate conceptele care sunt mai greu de înțeles.
Noi mergem și în școli, fizic. Prima dată a debutat ca un proiect pilot. Am mers în școli în București, am vorbit cu profesorii, cu învățătorii și cu copiii și ne-am uitat la aceste filmulețe. Dar tot mai bine este online, pentru că pe o platformă pot intra mii de persoane, mie mi-ar fi imposibil să merg în atâtea școli.
– Fetița dumneavoastră vă ajută cu un feedback când faceți videoclipurile?
– Sigur că da. Ea este primul meu critic, la muzica pe care o aleg, la cum sunt făcute desenele, cum este ritmul, dacă este interesant pentru ea, dacă subiectul va prinde sau nu. Mă ajută chiar și în promovare.
Filmulețele sunt traduse în limbajul mimico-gestual
– De ce a fost important să le faceți și în limbajul mimico-gestual?
– Acum o să vorbesc puțin despre ultimele trei filmulețe, „Ce este bullyingul?”, „Ce este discriminarea?” și „Grija față de animale”, care sunt produsul unui proiect cu care am câștigat un grant AFCN (Administrația Fondului Cultural Național).
În timp ce făceam filmulețele, m-am gândit că există și copii cu deficiențe de auz și pur și simplu am vizualizat situația în care un copil se uită la niște imagini în mișcare și nu înțelege nimic. Atunci am dat telefoane, am apelat la toate cunoștințele mele și am intrat în legătură cu un interpret de la Școala Gimnazială Specială de Surzi nr. 1, din București care pur și simplu a studiat puțin și a redat în limbajul mimico-gestual acele filmulețe. Mi s-a părut că am făcut un lucru bun pentru o categorie de copii care de foarte multe ori este uitată.
Copii care știu ce e discriminarea
– Cum au reacționat elevii când au aflat de proiect?
– Ei au fost foarte încântați. Lor li se pare că au venit desenele animate la școală. Este o schimbare pentru ei, cineva vine din afară, se pregătește proiectorul, exact ca la spectacol. Sunt foarte atenți, comentează subiectele. Am rămas uimită că elevii de clasa a 7-a, a 8-a știu ce este discriminarea și pot comenta pe marginea ei, în special în școlile bune în care am fost. S-a întâmplat să scot mai greu păreri de la cei din școlile care nu sunt la fel de bine cotate.
– Dintre toate subiectele pe care le-ați abordat, care a fost cel mai apreciat de copii?
– Cred că s-au uitat cu foarte multă atenție la „Grija față de animale”. Poate pentru că s-au gândit la pisica, la cățelul lui, noi vorbim acolo și de cai maltratați, și de câini care sunt lăsați fără apă și mâncare. Au empatizat cu ele, s-au simțit mai atrași de subiect.
Dar n-am făcut așa o analiză, când am fost acum cu astea trei, m-aș fi așteptat ca la discriminare să le explic mult mai mult, dar nu a fost cazul pentru că știau despre ce este vorba și puteau să comenteze singuri.