INTERVIU Fost olimpic la fizică, azi director de teatru: „Dacă vrem să schimbăm ceva ce nu ne convine în țara asta, trebuie să ne asumăm”

Cum ar fi dacă atunci când un cuplu își dorește un copil ar merge la medic ca la magazin: ar putea să ceară ce culoare a ochilor sau părului să aibă, cât de mare să fie nasul, ce boli să nu facă. „Puteți alege din trei tipuri de cancer pe care să nu le aibă”, arată oferta unui doctor din 2050 pentru un cuplu. Revoluționar pentru 2023, banal pentru 2050, an în care se întâmplă acțiunea spectacolului „R(evoluție)” de la Teatrul Excelsior, în regia lui Radu Nica și după scrierile istoricului Yuval Noah Harari.

Ai putea trăi într-o lume în care frigiderul nu se mai deschide când ai mâncat prea mult și în care prăjitorul de pâine te convoacă la o ședință? În care oamenii fac sex doar virtual, în care poți să alegi dacă să trăiești în corp sau într-un computer și în care ești supravegheat tot timpul? Una în care dacă vrei să trăiești normal, natural înseamnă că ești terorist? Spectacolul „R(evoluție)” scutură bine copacul cu dileme legate de AI. 

Recomandări

Nicolae Ciucă, despre Klaus Iohannis: „Epoca lui s-a terminat”

Cu o scenă mișcătoare, o groază de proiecții de lumini, cu Alecto, varianta evoluată a lui Siri și Alexa, un asistent digital care își joacă exemplar rolul robotic (Matei Arvunescu este actorul), reușește să țină o sală întreagă de spectatori tineri timp de aproape două ore fără să bage nasul în telefon. Doar câțiva părinți s-au foit inconfortabil la scena mai intimă între doi tineri gay. 

Este doar una dintre piesele pentru tineri, pe gustul și preocupările lor, puse în scenă la Teatrul Excelsior, „teatru pentru copii și tineret”, cum se descrie încă de la înființare, în 1990. 

După un an de când a preluat conducerea teatrului, Vlad Cristache, 36 de ani, căruia însă nu-i dai mai mult de 20, caută să-i aducă mai aproape pe adolescenți de lumea scenei. Merge cu echipa în școli și joacă spectacole la orele de dirigenție, îi convoacă pe tineri la dialog cu mari artiști și are în plan să ducă X Fest, Festivalul Internațional de Teatru Tânăr Excelsior, la notorietatea celui de la Sibiu.

Fostul olimpic la fizică a povestit pentru Școala 9 despre dragostea sa pentru teatru, despre prejudecățile generale cu privire la alegerea unei cariere artistice și mai-marele și nobil scop de a-i aduce pe tineri în sălile de spectacol. 

Recomandări

Tarom a vândut 7 avioane cu elice și a primit pentru ele 10 milioane de dolari de la o companie aeriană din Caraibe

Școala 9: Cât de des ți se zice „domnul director”? 
Vlad Cristache: Mi se zice destul de des în instituție, în principiu de la personal administrativ, dar nu țin la chestia asta.

 – Cum ți se pare? Te face să tresari?
– Da, e firesc, probabil, să mi se spună. Oamenii respectă omul care e în poziția asta și are această responsabilitate de a conduce instituția.

– Dar reversul ți s-a întâmplat, să te duci undeva și lumea să zică „băiețică, ce faci aici?” 
– (râde) Eu mă mândresc cu faptul că am acest aspect semiadolescentin încă, pentru că mi se pare că reprezint foarte bine instituția. Excelsior e un teatru care e dedicat exclusiv publicului tânăr, adolescenți și tineri adulți. Încercăm să comunicăm pe cât se poate de clar asta.

E singurul teatru din București care se adresează acestui segment de public și vrem să facem spectacole cu atitudine, cu personalitate, care să-i intereseze real pe tineri, nu pe proiecția pe care o au, poate, adulții vârstnici despre tineri, care e ușor condescendentă. 

Nu sunt niște copii, sunt niște adulți foarte smart, foarte curioși, foarte interesați de ce se întâmplă în lume, în viață și noi trebuie să le furnizăm spectacole în sensul ăsta care să-i aducă la teatru.

Recomandări

Putin amenință cu armele nucleare, dar va apăsa el butonul roșu?

„Tinerii sunt foarte interesați de ce se întâmplă cu societatea în care trăiesc”

– Conflictul ăsta generațional pare că pornește de la percepția că cei tineri, adolescenții au început să îngusteze distanța față de autoritate și atunci celor care toată viața lor s-au obișnuit să fie megarespectați în apelative li se pare că atitudinea lor e o lipsă de respect. Cum ți se par ție tinerii?
– Foarte curioși. Mi se par foarte curioși, foarte conectați la ce se întâmplă în lume, mi se par foarte interesați de ce se întâmplă cu societatea în care trăiesc, unii dintre ei, nu toți, nu pot să generalizez. Dar tinerii pe care i-am cunoscut prin diferitele evenimente pe care le-am făcut noi la teatru sunt foarte smart și îmi place de ei foarte mult.

– Ați avut și niște întâlniri cu ei ca să înțelegeți exact ce vor ei. Ce vor?
– Ei, în principiu, vor să înțeleagă ce e ăla teatru și cred că trebuie să înțeleagă că teatrul nu e ceva pentru părinții și pentru bunicii lor, nu e ceva într-un turn de fildeș, inaccesibil, doar pentru niște elite, teatrul e, de fapt, comunicare. E o comunicare directă, neintermediată de ecranul telefonului sau al cinematografului. E o comunicare directă între niște oameni vii de pe scenă, care spun o poveste unor oameni vii din sală și individualitățile care formează publicul din acea seară. În prezența unui spectacol bun, publicul și scena se coagulează într-o comunitate.

Practic, tu, la teatru, comunici cu niște artiști vii de pe scenă, care îți spun ceva despre lumea în care tu trăiești. Și care vorbesc poate despre lucrurile ascunse, care nu sunt vizibile din societate. Vorbesc despre tine, te identifici pe scenă poate cu unul dintre actori, cu povestea  unui personaj și ajungi să trăiești o experiență în comun alături de alți oameni din public, de alte individualități, experiență pe care nu o poți repeta. 

„Teatrul e pe cale să moară de vreo 5.000 de ani”

– Ce teme le-ar plăcea lor să fie puse în scenă? Pentru că au preocupări distincte, poate, de generațiile mai mari.
– Da. Noi am încercat în ultimul an și jumătate să facem o serie de spectacole destul de diverse, care să atace din mai multe unghiuri și forme de teatru interesele tinerilor.

De exemplu, avem un spectacol de teatru documentar, bazat pe o amplă documentare pe care a făcut-o Geanina Cărbunariu, a fost premiera cu care am deschis festivalul X-Fest.

„Două ore cu pauză” se numește, un spectacol care vorbește despre nevoia de reformă din sistemul educațional. S-a făcut o amplă documentare cu profesori de limba și literatura română, în principiu, și cu elevi și a rezultat un spectacol foarte fun și foarte onest, care vorbește, fără să arate cu degetul, despre sistemul educațional românesc.

Un alt tip de spectacol pe care l-am încercat a fost un spectacol science fiction. Bobby Pricop a realizat un spectacol după celebrul roman „Solaris”, poate cel mai important roman SF din toate timpurile, un spectacol care se bucură de un foarte mare succes. 

Apoi, să ne imaginăm viitorul, practic, cum e și acest spectacol, „R(evoluție)”, cea mai recentă premieră a teatrului, în regia lui Radu Nica, un spectacol care încearcă să-și imagineze ce va aduce progresul tehnologic, în bine și în rău, în relațiile interumane în următorii 20 de ani, referindu-ne mai ales la AI, la artificial intelligence. 

– Apropo de tehnologie, adolescenții au un attention span mai mic. V-ați gândit și la asta, să adaptați piesele să fie mai scurte?
– Nu neapărat. Cred că orice om când e pus în fața unei comunicări reale, pe bune, directe, cu niște oameni, dacă acel spectacol e mișto, nu are cum să mai vrea să se uite la telefon în timpul ăsta, pentru că în fața ochilor se petrece ceva foarte real. Așa cum e atunci când se întâmplă pe stradă ceva, nu știu, un conflict sau ceva de la care nu îți poți lua ochii. Experiența reală întotdeauna bate experiența intermediată, cred eu, și de asta teatrul nu o să moară niciodată. Teatrul e pe cale să moară de vreo 5.000 de ani, de vreo 2.500 de ani, știi?

– Ca și presa…
– Exact. Întotdeauna teatrul moare. Teatrul avea să moară când a apărut cinematograful, apoi televizorul, dar iată că el nu moare, sălile sunt pline, vin din ce în ce mai mulți tineri pe care încercăm să-i cointeresăm cu diferite evenimente și proiecte.

Evenimentul cel mai mare pe care l-am făcut noi recent este Festivalul Internațional de Teatru X Fest, Excelsior Festival, Festivalul Internațional de Teatru Tânăr Excelsior, cu 18 spectacole din Germania, Franța, Cehia, Bulgaria, Grecia și România, cu mari artiști pe plan internațional. Cel mai important eveniment al festivalului a fost spectacolul „Istoria violenței” de la Schaubühne din Berlin, care e cel mai important teatru din Germania, în regia lui Thomas Ostermeyer, care e cel mai important regizor de teatru în ultimii 25 de ani din lume.

Și în cadrul acestui festival am avut și două producții ale teatrului, pe care le-am gândit să fie jucate special în liceele bucureștene, în cadrul unui proiect care se numește #oradedirigenție, spectacolele se joacă la ora de dirigenție ca un flash mob. Printr-o înțelegere prealabilă cu liceul, noi intrăm peste elevi în clasă, ei cred că vor face ora de dirigenție, dar, de fapt, vor avea parte de un spectacol care în același timp e un entertainment de calitate și ridică niște probleme importante pentru viețile lor, cum ar fi dependența de social media, consumul de droguri, lipsa de comunicare între copii, părinți și profesori.

Teatrul, „un spațiu care pune probleme și e complementar școlii”

– Doi profesori de la Iași de limba română, care au o revistă și un club de literatură, mi-au spus că de fiecare dată când vor să aducă un scriitor, elevii le cer ca întâlnirea să fie în afara școlii, vor să iasă din școală. Ai simțit și tu că oamenii se îndreaptă către teatru dintr-un spirit de revoltă față de școală pe care și-ar dori-o altfel?
– Până la urmă, cred că fiecare generație se revoltă. Natura omului tânăr este să se revolte în fața societății pe care o găsește, la care nu a contribuit el personal ca să fie construită și vrea să-și aducă aportul și să construiască o nouă societate mai bună, să o îmbunătățească după propriile senzații și gânduri.

Cred că teatrul nu își propune să educe ca școala, adică să-ți predea niște lecții. Teatrul își propune să ridice niște întrebări despre lume și viață, să te facă pe tine să-ți pui niște întrebări despre tine și nu cred că trebuie să ofere răspunsuri. Cred că trebuie să fie un spațiu de dezbatere, un spațiu care pune probleme și e complementar școlii. Nu trebuie să punem în cârca teatrului o responsabilitate pe care ar trebui să o aibă școala.

– Ce caută un fost olimpic la fizică în zona asta? 
– Eu am terminat Colegiul Național Mihai Viteazul din București, unde am fost într-adevăr pasionat de fizică și am fost la olimpiadă, dar m-am îndrăgostit iremediabil de teatru în perioada liceului. Am devenit un spectator obsedat, chiar am crezut că am o problemă la un moment dat, vedeam prea multe spectacole, două pe săptămână. Și mi-am dat seama la un moment dat, prin clasa a XI-a, că nu pot să trăiesc fără să fac asta. 

De la început mi-am dorit să fiu regizor, că mi s-a părut ideea de a spune tu povestea folosindu-te de actori, decor, costume, foarte atrăgătoare. 

Am avut o înțelegere cu părinții mei că dau și la o facultate „serioasă” și am dat la ASE, da, după care am dat și la Regie Teatru, am intrat. Au trecut deja foarte mulți ani de când am terminat facultatea, cred, 14 ani, timp în care am făcut în jur de 40 de spectacole pe la majoritatea teatrelor din București și din țară și a venit acum această oportunitate să fiu managerul Teatrului Excelsior și responsabilitatea asta n-am putut să o refuz. 

Dacă vrem să schimbăm ceva, că nu ne convine ceva în țara asta, când avem posibilitatea să facem ca lucrurile să funcționeze mai bine, ar trebui să ne asumăm responsabilitatea asta. Și asta am și făcut. 

„Dacă cineva ar muri dacă un spectacol e prost…”

– Și eu am făcut mate-info, iar când le-am zis că dau la jurnalism, mi-au spus că o să mor de foame. Let’s talk money. Ai avut vreodată teama asta?
– M-am gândit… Adică există ca în toate domeniile oameni care câștigă mai mult, oameni care câștigă mai puțin. După părerea mea, dacă ești bun în ceea ce faci, sigur vei putea găsi un mod prin care să câștigi un trai decent. Acum, nu-ți închipui că sunt Elon Musk, știi, dar am un trai decent. 

– Te întrebam și pentru că poate sunt tineri care se gândesc la asta și și-ar pune piedică din pricina banilor, pentru că există presiunea asta.
– Eu aș pune altă piedică. Nu știu cum e în alte domenii, dar în teatru sunt atâtea lucruri pe parcursul carierei tale care te dezamăgesc și te fac să te gândești că nu merită, cu care trebuie să te lupți, pe care trebuie să le depășești, prejudecăți ale oamenilor pe care trebuie să le depășești ca să faci un spectacol, încât, dacă nu-ți dorești cu adevărat, vei fi înfrânt de aceste obstacole.

Cred că e valabil și pentru alte domenii, dar în special în acest domeniu vocațional, care e foarte subiectiv, este foarte dificil. Sunt puține instituții, sunt puține teatre și dacă nu îți dorești cu adevărat, dacă nu ești dispus să sacrifici absolut totul pentru acest lucru, vei abandona pe parcurs și mai bine nu te mai duci. 

– Oare n-ar trebui să fie mai ușor parcursul? 
– Ar trebui să fie mai ușor. Dar mă gândesc la medici, de exemplu. De la un medic ai pretenția ca el să studieze 6 ani plus 3 ani rezidențiat până să poată să te opereze pe tine pentru că e riscul de viață și de moarte. 

Dacă cineva ar muri dacă un spectacol e prost, n-ai mai zice că ar trebui să fie ușor. Cred că acest tip de responsabilitate ar trebui aplicat și altor profesii. 

Bine, de la un spectacol de teatru prost nu a murit nimeni încă, dar ar trebui să avem o responsabilitate și să nu fie chiar așa ușor să ajungi să faci un spectacol de teatru. 

Urmărește-ne pe Google News