O profesoară explică de ce și-a dat demisia după patru ani la catedră: „Nici măcar dublarea salariilor nu m-ar convinge să rămân”

Profesoara și-a dorit să rămână anonimă deoarece prezintă informații sensibile care privesc elevi, părinți și alți colegi, unele care fac obiectul unor anchete interne în sistem. De asemenea, au fost anonimizate și locurile. Jurnaliștii Școala 9 au verificat însă documente și fapte care susțin cele povestite de autoare. Acesta este un caz specific care prezintă experiența unui cadru didactic tânăr și cu rezultate în activitatea sa pe care sistemul l-a pierdut nu doar din cauza salarizării, ci și a unei sume de provocări. Un studiu despre starea de bine a profesorilor realizat anul trecut arată că jumătate dintre cei care intră în sistem renunță să mai fie profesori în primii cinci ani.

În liceu am câștigat două medalii de aur la olimpiade internaționale reprezentând România, în Japonia și Polonia. În 2015 aleg să rămân în România, refuzând o bursă parțială de la New York University, din motive financiare, și fac două facultăți la zi (la ASE și la Universitatea din București). Termin șefă de promoție la ambele facultăți.

În 2019 am luat 9,75 la titularizare și neștiind ce înseamnă posturile rezervate / vacante etc. am ales două școli aproape de casă rezervate. La materia mea nu existau posturi într-o singură școală, iar eu fiind a doua pe București, am putut totuși să fiu doar în două școli alegând astfel de posturi. În prima săptămână am fost pregătită să îmi dau demisia (elevii de clasa a 6-a o încuiaseră pe directoare în clasă pentru a putea chiuli de la ora ei), însă aveam nevoie de un serviciu și am rămas în sistem.

Recomandări

Ideile care să-l convingă pe Donald Trump să sprijine „planul de victorie” al Ucrainei asupra Rusiei: „Lingușiri, profituri, pace”

Și am crezut că în învățământ am timp liber suficient de mult încât să ajung și la cursurile de master și să și lucrez. De fapt, nu există timp liber în învățământ. În weekenduri lucram 5-6 ore pe zi pentru a face prezentările powerpoint pentru săptămâna următoare, a compune fișe de lucru, a corecta teste, a inventa noi jocuri și metode interactive pentru a atenua din dezinteresul general al elevilor. (Ce pornea, de altfel, de acasă, un părinte venind odată nemulțumit la mine că de ce are copilul 8 și afirmând că în viață, copilul nu are oricum nevoie decât de diploma că a făcut școala, nu și de ce învață în școală. M-a rugat să pun 10 și să las copiii să stea degeaba în ore pentru că așa merge și salariul meu și obțin și ei foile de care au nevoie la final, ceea ce m-a șocat în acel moment, însă s-a repetat de câteva ori pe parcursul anilor).

Lupta pentru titularizare

În 2020 am luat 9,90 la titularizare. Pentru cei care nu cunosc sistemul, poți să dai examenul de titularizare an de an și să iei notă mare, dar dacă nu sunt posturi „titularizabile” în județ, trebuie să te întorci anul următor.

Am fost prima pe București și pandemia mi-a permis să merg în ședința publică dintr-un județ vecin, unde era un post de titular. În București nu aveam nici măcar posibilitatea să predau în două școli pe ore vacante.

Recomandări

Prima ninsoare în București. Imagini cu primii fulgi de zăpadă din acest sezon

Următorii doi ani am făcut naveta, petrecând în trafic zilnic câte trei ore pe zi. Majoritatea profesorilor din școală erau necalificați, rude ale directoarei sau ale primarului. La matematică preda celor de clasa a VIII-a înainte de Evaluarea Națională fina directoarei, care nici nu își luase încă licența, ca să dau un singur exemplu. Toți din școală au avut în cei doi ani minimum 8-9 ore suplimentare la plata cu ora, ore ce nu au fost vreodată scoase la concurs. Mai puțin eu și încă vreo 2-3 titularizați prin concurs pe acele puține posturi scoase în ședințele publice.

Inspectoarea din județul respectiv pentru disciplina mea mi-a ținut zeci de discursuri telefonice că de ce nu plec în București și trimitea e-mailuri de 3-4 ori pe săptămână la 5-6 dimineața cu diverse proiecte de legi din minister tuturor profesorilor din județ. Ca să nu mai spun de lipsa de respectare a GDPR de fiecare dată când un profesor cerea orice adeverință sau când se afișau rezultate la Bacalaureat, Evaluare Națională, concursuri, olimpiade etc. Listele cu nume, note, date personale circulau pe e-mail trimise de inspectoare.

Am pregătit 100 de elevi pentru Bac, am cumpărat materiale din banii mei

La școală, elevii de clasa a XII-a dădeau toți obligatoriu Bacalaureat la materia mea (decizia directoarei), deși ar fi trebuit să fie probă la alegere. Așa că m-am trezit pregătind anual 100 de elevi ce intrau cu medii între 2 și 6 la liceu pentru Bacalaureat. Fără manuale, fără hărți, fără videoproiector, fără markere. Am cumpărat totul singură. Inclusiv hărțile didactice, pe care am dat un salariu întreg. Noroc cu bursa de doctorand că am avut cu ce să trăiesc luna respectivă. Mi-am cumpărat imprimantă și am printat fiecărui elev câte 50 de pagini cu materia de examen rezumată și hărți de pe care să poată învăța. Nu le-am cerut un leu și școala nu mi-a decontat nimic.

Recomandări

Silviu Prigoană a murit. Avea 60 de ani și a suferit un stop cardio-respirator într-un restaurant din Bran

În schimb, am fost obligată să țin ore suplimentare neplătite de pregătire, plus ore în cadrul proiectului ROSE. Proiectul ROSE ar fi trebuit să fie plătit, fiind din fonduri europene. Nici până în acest moment nu mi-am primit banii pe cele 6 ore săptămânale desfășurate în cadrul acestui proiect, deși săptămânal am depus la secretariatul școlii procesele-verbale cu prezența pentru acele ore. Am făcut sesizări la ISJ la care nu am primit niciun răspuns în afară de numărul de înregistrare, deși au trecut de mult cele 30 de zile legale pentru primirea acestuia.

În același timp, trebuia să dau numai note mari. Dacă dădeam vreo notă mică eram ridicată în picioare în fața consiliului profesoral. Dacă un elev rudă a cuiva important în localitate avea mai puțin de 10 eram chemată în biroul directoarei să repar media fără a da ceva elevului suplimentar de lucru sau de învățat.

6 bibliorafturi a câte 700 de pagini pentru un transfer

În 2022 depun dosar de transfer să vin în București. Am cel mai mare punctaj la dosar, însă prioritate au cei care se transferă între școlile din București, așa că pierd posturile într-o singură școală și iau două școli: o școală gimnazială de cartier și un colegiu național de top.

La pretransfer a trebuit să țin 5 inspecții în 3 zile pentru acordurile de principiu ale directorilor. La 4 dintre școli am luat 10. La una dintre ele însă mi s-a afișat ora, clasa și ziua inspecției la avizierul din curtea interioară a școlii cu o oră înainte de inspecție (tot un colegiu național).

Dar trecând peste momentul procesului de pretransfer (ce a avut ca rezultat final un biblioraft de 700 de pagini în 6 exemplare – unul pentru fiecare școală unde am cerut acord și unul pentru inspectorat), am început noul an școlar în București.

Gustul dulce-amar cu care am plecat

La 1 februarie am renunțat la învățământ. Am iubit perioada la catedră. Partea luminoasă a ei. În 2022 am avut un elev la olimpiada europeană pregătit de mine care a luat argintul. Am creat o revistă a școlii care în acest an a luat locul 3 pe țară la concursul național de reviste școlare. Am creat un centru de excelență pentru gimnaziu și unul pentru liceu. Toate fiind neplătite. Mi-am luat un job part-time ce îmi permitea să lucrez de acasă oricând (nu aveam intervale orare fixe) pentru a putea trăi din salariul mic și a putea să fac și prezentările powerpoint pentru ore, jocurile kahoot interactive etc.

Însă nu am mai putut tolera lipsa de respect pentru profesor. Nu am mai putut continua să fiu tratată așa cum eram de către colegi profesori mai în vârstă, directori, părinți, elevi. Consider că mi-am făcut treaba bine și rezultatele avute atât cu elevii foarte buni, cât și cu cei foarte slabi confirmă acest lucru. Nu am făcut vreodată vreo oră de meditație plătită. Totuși, sistemul acesta m-a făcut să plec.

E normal să pot lucra de acasă dacă îmi e rău în acea zi. E normal să primesc laptop și telefon de muncă. E normal ca numărul meu personal de telefon să nu fie public și disponibil tuturor părinților ce doresc să mă contacteze la orice oră. E normal să am apă, cafea, fructe asigurate la muncă. E normal să existe bonusuri de performanță. E normal ca în afara programului de lucru să nu fiu obligată să răspund la telefoane. E normal să nu primesc termen de jumătate de oră pentru diverse statistici și hârtii. E normal să mă relaxez în pauze în loc de a schimba o sarcină cu alta (schimbam înainte predatul cu supravegheatul pe culoar al elevilor). E normal să am o asigurare privată de sănătate. E normal să primesc cursuri de dezvoltare personală și profesională gratuite. Însă pentru mine, venind din învățământ, este ca și cum aș păși într-un univers paralel și nu pot încă înțelege cum de angajatul primește atât de multe pentru o muncă de cel puțin două-trei ori mai puțină cantitativ față de ce presupune munca de profesor.

Dintre olimpicii internaționali la materia mea din ultimii 15 ani, numai eu și încă o colegă am urmat studii în domeniul acesta în România. Eu mi-am încheiat drumul în această direcție pentru că am nevoie să mă prioritizez pe mine și să pot folosi abilitățile mele eficient. Două licențe, un master, un doctorat, două medalii de aur internaționale ale mele, o medalie de argint europeană a unui elev pregătit de mine, vorbitoare fluentă de engleză și germană, cunoștințe avansate de lucru cu diverse programe de editare și prelucrare a datelor satelitare, cunoștințe de bază de programare, și primesc salariu 3500 de lei pe lună (adunând dirigenția, pe vară fiind sub 3000 de lei net). În timp ce un casier la un supermarket primește peste 3200 de lei net plus bonuri de masă lunar (nu există bonuri în învățământ) și are numai Bacalaureatul. Echivalentul bonurilor de masă pentru un profesor sunt stresul enorm, jignirile, epuizarea neuropsihică etc.

Sunt multe alte lucruri pe care le-am trăit în acest sistem de învățământ în numai 4 ani de predat, inclusiv telefoane de amenințări de la inspectori că vor veni în inspecție neanunțată pentru că am avut prea mulți elevi care au depus cereri de contestație la olimpiadă.

„Toți cei care reușesc să reziste în acest sistem făcându-și treaba sunt supereroi”

Au fost patru ani în care m-am dedicat trup și suflet meseriei. Am cunoscut copii minunați și am plâns la final de an când m-am despărțit de ei. Am un dosar cu feedback de la copiii cu care am lucrat pe care îl deschid mereu când am nevoie de inspirație și motivație. Însă vin dintr-o familie de profesori (ambii bunici, mama, mătușa) și în acest moment regret că nu i-am ascultat când mi-au spus să nu aleg calea învățământului. Pe mine în acest moment nici măcar dublarea salariilor nu m-ar convinge să rămân, motivul fiind lipsa de respect acordată profesorilor. Profesorul nu are niciun mijloc la dispoziție rămas pentru a ține clasa în frâu, oricât de bun și dedicat ar fi. Sunt elevi care refuză să lase telefonul din mână, care nu au deloc caiete sau pix la ei la școală, și chiar care ajung la liceu fără să știe să scrie și să citească (și termină liceul). 

Aș vrea să mai deschid un subiect: cel al timpului liber. Sunt foarte mulți cei care consideră că profesorii au mult timp liber la dispoziție. Eu la materia mea aveam clase de la a V-a la a XII-a, câte o oră pe săptămână. Săptămânal aveam de pregătit aproximativ 10 prezentări powerpoint, jocuri kahoot pentru recapitulare, exerciții de fixare a lecției, de corectat teste, proiecte și fișe de lucru. Să transmit săptămânal notele și absențele elevilor către părinți. Să motivez absențele și să țin evidența lor (cel mai neplăcut era când apăreau absențele în cataloage câteva luni mai târziu de când fusese adusă scutirea și trebuia să trec din nou prin tot dosarul de cereri de la părinți și adeverințe medicale). Eventual se mai adăuga și câte un curs de pregătire pentru a aduna creditele obligatorii (plătit din banii mei, bineînțeles), vreun cerc pedagogic cu prezență obligatorie sau vreo inspecție pentru gradele didactice.

Acum de când lucrez la privat și am program fix de 8 ore pe zi simt ca am timp și pentru mine, în sfârșit. Pentru toți cei care consideră că profesorii sunt plătiți prea mult pentru cât muncesc ca timp orar, îi sfătuiesc să încerce să pregătească o singură lecție de o oră, la orice materie doresc, pentru a vedea cât timp le ia acest proces. Ulterior trebuie înmulțit cu 10 și adăugate 18 ore de susținere efectivă a lecției. Asta fără să luăm în calcul testele și partea birocratică, ce nu este deloc puțină în învățământ.

Salariul este irelevant atâta timp, cât profesorul nu are mijloacele necesare pentru a putea lucra eficient la clasă și a putea elimina factorii disturbatori ai orelor din sala de clasă. Mă bucur că am avut această experiență și am învățat enorm de multe din ea. Însă nu voi recomanda niciodată nimănui să intre în sistemul de învățământ. Sper să se schimbe ceva în bine în viitor, altfel iau în calcul în acest moment plecarea din țară în momentul în care va veni momentul ca propriii mei copii să devină elevi.

Articolul complet, în Școala 9. 

Urmărește-ne pe Google News