„Problema noastră este volumul mult prea mare de copii extrem de slabi, nu că avem prea puține elite”. Analiza unui expert în evaluare, după rezultatele PISA

Autorul cărții „Testarea standardizată în educație” arată măsurile esențiale ce trebuie luate pentru a crește procentul de analfabetism funcțional din România, unele deja incluse în noua lege a educației. 

Reziliență sau inerție?

Școala 9: Când și în ce condiții ar putea România să crească în clasament?
Dragoș Iliescu: Nu poți să dai răspunsuri simple la o problemă atât de complexă. România a fost băgată în această gaură în 20 de ani după Revoluție plus aceștia 15 pe care îi măsurăm prin testări, în care vedem că n-am ieșit din ea.

Faptul că există un fenomen și constați fenomenul nu este suficient. Trebuie să explici de ce se întâmplă el. Și întrebarea pe care o pun eu aici este: care e acel lucru atât de grozav pe care România l-a făcut mai bine decât alte țări care au căzut? Și nimeni nu poate să-mi dea răspunsul. Care e acel lucru grozav care ne-a dat nouă reziliență? Că nu e suficient să constați reziliența.

Recomandări

Culise și scenarii privind un candidat comun al partidelor proeuropene pentru prezidențiale

Care e acel lucru grozav pe care l-a făcut România în ultimii trei ani, în timpul pandemiei și care ne-a protejat acum? Eu nu l-am găsit.

Eu am văzut cum a fost tratată problema testelor standardizate și problemele sistemului de educație de-a lungul timpului. Abia ultimii doi miniștri acceptă situația și ăsta nu-i puțin lucru. Acum mai mulți ani, la exact aceeași prezentare a rezultatelor, cu directorul OECD pe podium acolo, miniștri ai educației criticau testarea. 

„Elitele o să se descurce fiindcă oricum performanța nu e făcută de școală”

– Sunt în interiorul școlii astăzi profesori care au spus (pentru Presshub) că nu consideră testarea PISA relevantă fiindcă ei predau și evaluează altceva, deci testul nu este valid pentru România. 
– Exact, au perfectă dreptate. Noi ne concentrăm pe altceva: pe ce nu trebuie! 

Cumva, simt că România și ministerul au trecut prin aceleași faze prin care trece un bolnav. Noi îi învățăm pe studenți la Psihologia Sănătății despre asta: când o persoană primește o veste proastă despre o boală foarte gravă sau incurabilă trece prin câteva faze: furie, negare, apoi negociere și apoi faza patru e când îmbrățișez problema. Și apoi zici „hai să facem naibii ceva”. Și ăsta e un lucru pozitiv pe care îl pot spune despre actualul minister: că n-a negat problema. 

Recomandări

România a intrat în Schengen terestru, anunță președinția ungară a Consiliului UE

Întrebarea este: apăsăm butoanele corecte cu măsurile ce vor fi implementate? Și opinia mea este că unele din actuala lege a educației sunt potrivite: focusul pe copiii care vin din medii defavorizate, focusul pe alfabetizarea funcțională, fiindcă astea ne trag în jos.

Scorul României nu vine din faptul că sunt prea puțini copii foarte buni, diferența față de alte țări cu care ne comparăm, între 4% și 6%, nu-i teribilă. Avem, în schimb, extrem de mulți copii foarte slabi. Dacă media OECD e de 20-23% în alfabetismul funcțional, noi avem 45% sau 48%. Deci problema noastră este cu volumul mult prea mare de copii extrem de slabi.

Și în spiritul reformei educaționale făcute de Barack Obama în America „No child left behind” – „Să nu lăsăm în urmă nici un copil”, și la noi nu ar trebui să ne mai concentrăm pe elite.

Elitele o să se descurce fiindcă oricum performanța nu e făcută de școală, ci cu forțele părinților și cu meditații, cu doping de genul ăsta. E și o chestiune de valori și principii în sistem. 

PISA arată cât de mare e disparitatea la noi. Adică dacă ești copil născut în mediul rural într-o femeie săracă, ești mort educațional. 

Recomandări

Gabriel Resources a anunțat că este într-o „situație financiară critică” și a cerut sprijinul acționarilor. Istoria proiectului minier inițiat de Frank Timiș în 2001

Dacă ești copil sărac din mediul rural și sărac din mediul urban, probabilitatea de a accede la educație terțiară, de a avea un salariu supramediu în primii 10 ani de activitate e sub 1%. Adică ești condamnat. 

– Din exemplele altor țări, care este termenul realist în care se poate face ceva, se poate crește? 
– Estonia a avut nevoie de 20 și un pic de ani ca să recupereze. 

– Să ajungă în top, nu doar să recupereze…
– Da. Dar Estonia a făcut reformele în anii ‘90. În plus, Estonia e o țară mică, cu un istoric anume. 

Noi n-ar trebui să ne comparăm cu Estonia. Estonia e puțin mai mică decât Bucureștiul. 

– Atunci poate cu Polonia… 
– Exact acolo mă duceam. Polonia este țara cu care probabil ar trebui să ne comparăm. A avut exact același istoric agrar. Nivelul populației analfabete la 1940-1945 era identic între Polonia și România. Același istoric comunist. Este tot o țară mare, care e mult mai greu de întors, e ca un vapor din ăla mare, ca un petrolier.

România a avut un singur moment în care a fost întoarsă timona, momentul 1905-1912, adică diversele momente când Spiru Haret a fost ministru al Educației. Și când s-a văzut rezultatul? S-a văzut în  perioada interbelică, explozia de intelectuali de atunci, jumătate din ei probabil copii de țărani, pe care nu i-am fi avut astfel, fiindcă Spiru Haret a dus educația la sat.

Deci a durat 20 de ani până să vezi primele generații. Deci o să dureze. 

Și eu nu sunt foarte convins că noi apăsăm toate butoanele corecte.

– Care ar fi?
– Văd în legea educației multe lucruri noi apărute, care cu cea mai mare probabilitate se duc în direcția corectă, cum ar fi concentrarea pe alfabetizarea funcțională. Deci pe acea zonă masivă, volumul masiv de copii care nu pot să facă nimic. De ei trebuie să ne ocupăm în mod special. 

Dacă oricare dintre lucrurile care s-au făcut cu vârf și îndesat acum cinci ani, acum zece ani și așa, ar fi avut efect, am fi văzut asta în PISA. Faptul că noi suntem inerți de la o măsurare la alta îmi arată că între acele două măsurări, noi n-am apăsat butoanele corecte. De vreme ce nu a crescut nimic în ultimii șapte ani cu intervenția făcută, nu mai insista pe ea, nu e nimic acolo, e clar că nu provoacă efect. 

Profesorii care pedepsesc elevii prin note „nu sunt suficient de buni”

– Explicați în cartea „Testarea standardizată în educație” că aceste tipuri de măsurători, care se folosesc în multe domenii, inclusiv la analizele medicale, îți măsoară cu foarte mare exactitate progresul. De ce există această rezistență la a evalua standardizat așa cum fac alte țări?
În primul rând, sistemul este rezistent la absolut orice, nu contează cât de bun, de inovativ, fiindcă e atât de osificat. Rezistă la lucruri la care nu-ți poți imagina de ce ar putea să existe rezistență, cum e catalogul electronic. 

Deci, de principiu, sistemul va opune rezistență la absolut orice, chiar și fără să aibă un motiv neapărat.

De ce se întâmplă asta? Aș arăta cu degetul la gatekeeper aici – la profesor. Primul motiv este rezistența la tot ce este nou. În al doilea rând există două mari probleme. Și două zone de rezistență. 

Dar cum poți să generezi testări de genul ăsta standardizate altfel decât unitar? În alte cuvinte, nu poate doar un profesor să facă asta, o școală sau un inspectorat, ci ministerul.  

Un profesor nu e format și nu are resursele să facă așa ceva. 

Contraargumentele că e îngustă, ne turtește copiii și îi pune în căsuțe și toate lucrurile astea sunt false și pot fi destructurate într-o dezbatere decentă și bazată pe știință, și nu pe ideologie.

Interviul complet, în Școala 9. 

Urmărește-ne pe Google News