EXCLUSIV. Gimnast român, despre umilințele trăite în sală: ”Luam bătaie de la antrenori și nu puteam să spunem nimic acasă”

”Mi-am adus aminte de toate: de bătăi, de jigniri, de foamea aia cruntă, care mă făcea să ascund coji de pâine în sân şi mai apoi sub pernă, de pastilele de slăbit date unui copil de opt ani, de înjurături.  De perioada când am fost bolnavă de varicelă şi ”m-au uitat două zile” închisă într-o cămăruţă de la ultimul etaj al internatului, iar când şi-au adus aminte de mine eram toată numai friguri, deliram şi făcusem pe mine, iar ”o colegă de suferinţă” mă supraveghea. Sau când am căzut la bârnă atât de rău, încât am avut hemoragie puternică mai multe zile şi nu mi-au anunţat părinţii, ”ca să nu-i îngrijorăm”. Nu aveam telefoane pe atunci. Îmi amintesc de palmele peste faţă, care-ţi învineţeau ochii (de fiecare dată pedagogii ştiau că ”te-ai lovit la antrenament”), de joardele ce ţi se încolăceau lacome în jurul trupului şi-ţi lăsau urme pe care nu aveai voie să le arăţi. Nu am uitat niciodată că eram ”fata unui miner prost”, miner care acasă mânca numai cartofi şi fasole, ca să-i poată plăti fetei lui internatul, să ”poată deveni campioană”; ”miner prost”, care, cu siguranţă, a citit mai mult decât toate neamurile lor la un loc!um să uit că, de foame, mi-am băut cerneala din călimară şi mi-am mâncat pasta de dinţi? Sunt multe. Şi urâte. Întâmplări care te bântuie, deşi au trecut 20 de ani şi pare că acum, ca adult, ai puterea să te lupţi cu cei care le fac rău altor oameni”.

”Cum să uit de anii de după, de când ai mei au primit scrisoarea mea, în care îi ameninţam că mă sinucid dacă nu mă iau acasă? Cât trebuie să sufere un copil dacă, la 8-9 ani, spune că preferă să se omoare decât să mai rămână într-un  loc? Chiar am fost toate nebune? Cum să uit de anii de după, cei în care mi s-a tot reproşat că nu am fost în stare să mă sacrific, să suport, să fac în aşa fel încât să devin campioană? Anii ăia în care ”uite, puteai să fii tu acolo, acum, la Jocuri. Dar nu, tu nu eşti bună de nimic!”. Vinovăţia, greaţa, teroarea…”.

”Toate astea m-au făcut să nu mă mai uit, vreodată, la vreun concurs de gimnastică şi nici să nu mor de extaz cu fetele noastre de aur; fiindcă ştiu ce se ascunde în spate: cât sacrificiu, ce dureri, lacrimi ascunse, vorbe nespuse sau vorbe frumoase spuse doar în faţa camerelor de filmat, mândrie mimată doar la suprafaţă. Ele, campioanele, au fost mult mai tari decât mine. Ele au rezistat până la capăt. Eu nu. Nu a fost de mine”, a relatat Ana Maria Sanda, pe voceastrăzii.com.

”Prima palmă peste faţă, care m-a şi trimis la pământ, am primit-o în cea de-a doua zi de şcoală, la antrenamentul de după ore. O antrenoare roşcată, cu părul permanent şi cele mai lungi unghii roşii pe care le văzusem vreodată ne punea să facem rostogoliri pe un şir de saltele. A venit şi rândul rostogolirilor cu picioarele depărtate, fără să ai genunchii îndoiţi. Eu, moartă de frig, numai în chiloţi, nu pricepeam ce vrea femeia aia de la mine şi mă întrebam, disperată, de ce nu mai vine taică-meu să mă ia acasă, că trecuse deja o noapte fără ei. Mie mi se părea că fac rostogolirile bine; antrenoarea nu era de aceeaşi părere şi m-a strigat:– Tu, vino aici! Cum te cheamă?
– Anamaria
– Şi mai cum?
– Nedelcoff
– Ţi-am zis să nu mai ţii genunchii îndoiţi? Ţi-am zis?!, a zbierat la mine.
– … dar nu ţin…
Jap! O palmă peste ochi de am văzut stele verzi m-a proiectat la pământ.
– Tu mie să nu-mi răspunzi! Marş la loc, pe saltea! Să nu te prind că plângi! Auzi? Dacă plângi să vezi ce îţi iei!

Fă rostogolirile cum trebuie! Fără genunchii îndoiţi!

Umilinţele de la şcoala sportivă

A zbierat tot antrenamentul, m-a mai urecheat de vreo două ori de credeam că o să-mi smulgă urechea cu totul, le-a mai plesnit pe vreo două colege peste ochi şi asta a fost pe ziua respectivă. Au mai urmat şi alte zile de palme, certuri, urecheli, până am fost împărţite, în funcţie de aptitudini, în două grupe: performanţă şi neperformanţă. Eu la neperformanţă, evident. Antrenor: Maria Neculiţă, proaspăt retrasă după Mondialele din 92, împreună cu una, Camelia Nu-Mai-Ştiu-Cum. Cea mai rea persoană din viaţa mea de elev la Deva. Maria Neculiţă, la fiecare exerciţiu mai greu reuşit – de exemplu la primul flic pe bârna mare – îmi dădea câte o ciocolată Kiss, cealaltă, Camelia, ne plesnea la fiecare exerciţiu greşit. La început a fost urecheala, mai apoi palmele peste cap, au urmat cele peste faţă şi, cum a dat primăvara, au apărut şi joardele rupte din sălciile de afară.

”Da? Nu poţi să faci sfoara? Chiar nu poţi?! Ia să vedem dacă acum poţi!” ne spunea.  Şi te plesnea cu joarda, care se înfăşura în jurul tău ca un şarpe, lăsându-ţi pe trup o dârâ subţire, roşie, din care ţâşnea sângele. Nu aveai voie să plângi. Cel puţin, nu tare. Lacrimile ţi se înnodau sub bărbie într-un sughiţ ciudat şi făceai exerciţiile, mai departe.

”Nu mă impresionează lacrimile tale, împuţito! Chiar deloc!”, striga şi mai tare, în timp ce cu talpa adidasului te apăsa de fund până atingeai pământul în sfoara perfectă. Durerea era şi mai mare, îţi venea să leşini, iar în unele zile nu ştiai ce doare mai mult: urma lăsată de nuia sau cea dobândită în urma antrenamentului.
Ni se spusese din start, de la prima palmă, că este interzis ca ceea ce se întâmplă la antrenamente să fie spus afară. Nu aveam voie nici părinţilor să ne plângem. „Noi ştim tot, vom şti dacă spuneţi. O să fie şi mai rău. Dacă aflăm că aţi pârât, nu veţi fi pedepsite numai voi, ci toată grupa”.

Într-un final, s-a aflat. De unde? Mă schimbam în cameră şi a intrat o pedagogă. „Domnişoara Carmen”, îi spuneam noi. Înaltă, brunetă, frumoasă cu ochii albaştri, care ne spunea poveşti, ne ţinea în braţe, ne pupa, nu ţipa niciodată şi ne dădea bomboane. Era tare diferită de cealaltă pedagogă, „doamna Szekely”, o scorpie care zbiera de parcă erai la armată şi te urechea până nu mai auzeai nimic.

Mi-a observat dungile vinete, de parcă eram zebră. Aveam multe. Unele vechi, altele proaspete, cu sângele uscat pe ele. Înseamnă că nu fusesem prea silitoare, nu făceam exerciţiile corect. A trebuit să-i spun ce s-a întâmplat.

Agresiunile ţinute sub tăcere

Ziua următoare s-a dezlănţuit potopul asupra noastră. ”Cine a pârât că vă batem? Cine a pârât să facă un pas în faţă, altfel veţi fi pedepsite toate”, ne-au avertizat antrenoarele.

Cu inima în gât, cu stomacul strâns de emoţii, nu am zis nimic. Am fost laşă atunci. Lor le-a căşunat pe o colegă, Laura Stoica se numea, ca artista. Era slăbuţă, negricioasă cu ochii mari, iar ele nu o scoteau din „ţigancă”. „Numai tu puteai să spui. Că tu eşti o ţigancă. Ţiganii spun!”, ţipau ele în timp ce noi aveam de făcut 300 de genuflexiuni, iar ea 500, fără întrerupere. La început, biata Laura ţipa plângând că ea n-a spus nimic, nimănui, că da, e ţigancă, „dar nu-s ţigancă din aia”. Au mai tras-o de urechi, de păr, i-au mai dat două palme, un şut în fund, apoi din nou genuflexiuni cât cuprinde, până când, într-un final, biata fată le-a spus, plângând: ”Da, eu am fost. Eu am fost! Vă rog să mă iertaţi! N-o să mai spun niciodată!”.

Satisfăcute, cele două au trimis-o la loc, nu înainte de a-i mai trage două şuturi în fund, „gata, s-a terminat antrenamentul, puteţi pleca”. La ieşire, Maria Neculiţă îmi spune, zâmbind, „Ana, mă bucur că n-ai fost tu. Că dacă erai tu, nu ştiam ce-ţi făceam”. Am privit-o buimacă şi am fugit într-un suflet spre internat, unde m-am închis în baie, plângând pentru Laura, pentru mine, pentru laşitatea mea. Am vomitat până am leşinat, de au trebuit să mă ducă la infirmerie, unde le-am spus că mi-e rău fiindcă mi-e dor de părinţi.

La opt ani nu aveam mai mult de 15 kilograme, iar asistentele îi spuneau mamei că sunt subnutrită. Mama nu înţelegea de ce, deoarece la internat aveam trei mese pe zi. Însă eu nu-i spuneam că fetele mai mari, mai înfipte, mâncau mâncarea celor mai mici. În restul timpului, după antrenamente, ne puneau să le spălăm şosetele, chiloţii, să le facem curăţenie în camere, să le aranjăm hainele şi să le dăm dulciurile pe care ni le aduceau părinţii când veneau în vizite. Odată am îndrăznit să fiu curajoasă şi să refuz. Pentru asta m-au ţinut atârnată cinci minute cu capul în jos, între etaje, prefăcându-se că-mi dau drumul să-mi frâng gâtul. Aceleaşi fete aflate în clasele mai mari ne dădeau pastile de slăbit, de la care ne era rău tot timpul şi vomitam într-una, după fiecare masă. Dacă refuzai, una te ţinea şi alta ţi le băga cu forţa pe gât, în timp ce râdeau isteric”, a relatat Anamaria Sanda (Nedelcoff).

Andreea Ulmeanu: ”A fost traumatizant”