”Planeta Giuleşti” se scufundă cu o viteză năucitoare, pe care n-ar fi anticipat-o nici măcar omul, George Copos, căruia i se recunoaşte această viziune ”horror”, considerată, la acea vreme, o figură de stil, dar care a făcut, şi încă mai face, furori.
Şase meciuri la rând fără gol marcat, cu nouă primite şi cu doar un punct amărât agonisit în acest interval de aproape două luni, nu reprezintă doar o statistică banală. Sunt cifre relevante pentru o vitrină sărăcăcioasă, în care nu se mai poate expune aproape nimic în afara dezastrului sinonim cu falimentul. Financiar, moral şi fotbalistic.
Giuleştiul are un trecut fotbalistic fabulos, dar pare să nu mai aibă niciun viitor. De ce dovadă mai elocventă a neîncrederii, a ”abandonului”, mai e nevoie în afara pâlcului de suporteri care mai ia drumul stadionului, de multe ori neîncăpător pentru „nebunii” care au ţinut efectiv în viaţă nu neapărat o echipă, cât spiritul inegalabil al acesteia?
Cine eşti şi ce vrei, domnule Moraru?
Nu ştiu dacă vreun om normal înţelege ”cine este şi ce vrea” noul patron (?) al Rapidului. Pentru un om de afaceri serios, cum se pretinde a fi acest domn Moraru, este de-a dreptul jenant să nu vii în faţa opiniei publice decât cu banala propoziţie „încercăm să salvăm clubul”, atunci când te înhami la o treabă extrem de dificilă, care presupune, în cazul unei echipe ca Rapid, şi o încărcătură emoţională aparte. Un stil de comunicare precar (nu se identifică nicio voce credibilă care să transmită vreun mesaj, care să dea un contur, fie şi mai puţin optimist, actualei stări de fapt), stil menit să mascheze, de fapt, lipsa unei strategii, a unui stil managerial normal, concret, eficient.
În acest fel se explică de ce, după ce anunţi iniţial, ”pe surse”, că vrei să lucrezi cu o schemă redusă, de cinci, şase oameni (ceea ce era oricum o prostie, imposibil de aplicat), ajungi la o organigramă supradimensionată, cu oameni ale căror angajări au origini ciudate şi care, în marea lor majoritate, n-au nimic în comun nici cu Rapidul, nici cu activitatea unui club.
Numai aşa s-a ajuns la situaţia aberantă ca omul nr. 1, teoretic, din structura de conducere să aibă un salariu de nici 1.000 de euro şi să aibă sub el „subordonaţi” cu venituri de încă o dată şi ceva peste suma amintită, plus alţi destui angajaţi cu salarii superioare! Ce ierarhie profesională poate fi aceasta, ce climat de lucru poate exista, în aceste condiţii?
Toţi fac transferuri
Era de aşteptat, poate, să se atingă şi culmea absurdului, adică mai toţi oamenii din club, care lucrează, cică, pentru binele Rapidului, să ajungă să transfere jucători, aduşi fără ca antrenorii să-i fi cerut şi de care aflau la începutul antrenamentului!
Sper să fie doar un zvon sau o simplă răutate vorba conform căreia inclusiv fiul minor al patronului ar rezolva, via „internet pe tabletă”, problema spinoasă a transferurilor. Necesare, ce-i drept (într-o perioadă în care pe legendara arenă din Grant ”se produce” – o spun cu regret – una dintre cele mai modeste trupe din istoria ”alb-vişiniilor”), dar nu realizate cu toptanul, fără logică, şi care par să nu aducă beneficii decât prin prisma tradiţionalelor comisioane, dacă s-or mai putea lua şi alea de undeva…
Cum să te mai surprindă faptul că pe site-ul oficial al clubului, altfel administrat de persoane din afara clubului, apar editoriale, nu minimele informaţii pe care se presupune că le transmiţi printr-un asemenea mijloc de comunicare şi de informare?
Sunt doar câteva semne de întrebare din mult prea lunga serie de ciudăţenii care guvernează bussinesul numit SC FC Rapid SA. Pentru că e straniu, de exemplu, să te cramponezi în a achita câteva salarii care să acopere doar perioada implicării noului patronat, neglijând restanţele ”imemoriale” ce-ţi pot aduce extrem de uşor falimentul afacerii prezentate drept ”o misiune de salvare”. Oricât de puţin te-ai pricepe la „bussines”, ştii măcar faptul banal că, la preluarea acestuia, îţi asumi şi activele, şi pasivele, în integritatea lor.
Bila albă-neagră
Ţi-ai putea trece în cont, să zicem, o bilă albă, după ce ai achitat unele creanţe ale jucătorilor, băgându-le, deci, acestora în buzunar nişte bani aşteptaţi de mai multă vreme. Dar dacă, aşa cum se aude, ai pus la bătaie aceste sume, nu exagerate, doar pentru a deveni majoritar în Comitetul Creditorilor şi pentru a putea, astfel, să-ţi demiţi adversarul identificat în persoana administratorului judiciar, lucrurile se schimbă fundamental.
Cu atât mai mult cu cât, reuşind să cazi la pace cu unii jucători la sume inferioare celor stipulate în acte, tu devii, în fapt, creditor al clubului cu sumele iniţiale, având posibilitatea să-ţi recuperezi, cândva, de la club aceşti bani, cu surplusul (nemeritat) de rigoare. Parcă nu prea e în regulă, nu?
Ideea acestor rânduri, dincolo de sublinierea dramei prin care trece echipa ajunsă cu adevărat un fenomen într-o vreme, nu ţinteşte, sub nicio formă, stigmatizarea oamenilor care INVESTESC în fotbal.
Termenul menţionat, alături, cu majuscule e însă cheia problemei. Pentru că, din rândurile parcurse până aici, e limpede faptul că adevărata semnificaţie a cuvântului este ignorată în toată această ecuaţie. Şi s-ar putea ca tocmai de aici să prindă contur, de fapt, tentativa de izgonire a oamenilor care şi-ar dori, cu onestitate, să investească în fotbal.
P.S. Ca să nu creadă lumea că am mimat patetismul cu cifrele actuale ale ”vişiniilor”, arhivele spun că doar în toamna lui 1960 aceştia au mai adunat şase meciuri fără gol, dar cu trei puncte adunate şi doar cinci goluri primite! Plus o ispravă aproximativ asemănătoare, „reuşită” în eşalonul secund, acum exact 46 de ani, când au luat cinci bătăi la rând, toate la acelaşi scor, 0-1!