Campioana Alina Dumitru: ”Ne spălam kimonourile ca la Armată!” / PARTEA I

Campioană olimpică la judo, în 2008, medaliată cu argint la JO din 2012, Alina Dumitru (32 de ani) este acum antrenoare la CSA Steaua. Sportiva care a cucerit opt titluri de campioană europeană a rememorat într-o întâlnire cu reporterii Libertatea&SportNews, pe teresa restaurantului Chocolat din Centrul Vechi al Capitalei, câteva dintre momentele importante ale carierei sale.

SportNews: Alina Dumitru, cum te simți după atâția ani de judo?
Alina Dumitru: Acum e plăcut. E frumos fiindcă mi-am adunat o grupă de copii cu care, zic eu, o să realizez ceva cu ei. Dacă se țin de treabă. Și dacă mă ascultă în ceea ce fac eu cu ei. Și ceea ce încerc să le explic. Pentru că le dau din experiența mea. Și am ce să le arăt. Acum sunt mulțumită de ceea ce fac cu ei la sală. Deja au început să obțină și medalii. Urmează să mergem și la Campionatele Naționale. Unde, acolo, sperăm să venim cu medalii. Acolo este competiția cea mai importantă pe anul acesta. De fapt, Naționalele sunt importante la nivelul lor. Cupele sunt doar pentru antrenament. Să vadă cam unde sunt. Ce greșesc. Pentru a putea repara greșelile la sală.

Cum ai reușit să-i convingi să facă judo? Cum i-ai selecționat? I-ai găsit deja în sală?
Unii erau deja în sală. Alții, când au auzit că eu am început să antrenez, au venit de dragul meu. Să mă cunoască. Și de aici a început să le placă. Pot să zic că am acum 30 de copii. Cu vârste între șase și treiesprezece ani. O să încerc să fac acum o selecție pentru că îmi e foarte greu cu cei de șase ani. Și încerc să-i iau de la opt ani. Acolo trebuie să fac inițiere. La mine, nivelul acesta de inițiere e un pic dificil pentru că eu am făcut performanță. Și inițiere nu prea știu atât de bine cum știu alți antrenori care asta fac. Pot să zic că de acum fac judo cu ei. Până acum a fost o joacă pentru ei. Și de acum încerc să le dau din experiența mea. Acum trebuie să învăț eu de la alți antrenori cum e inițierea.

Recomandări

Anchetă la Castelul Peleș după dezvăluirile Libertatea. Corpul de control al Ministerului Culturii a cerut actele contabile din 2019 și documente interne. Mărturia unui turist șocat de hoția angajaților

Cât a durat joaca asta?
Cam un an și jumătate. Și acum, când văd că a început să le placă, am zis că e momentul să le arăt ce e nevoie.

Tehnici concrete de judo.
Da. Tehnici și prize concrete. Nu puteai să le arăți. Era prea complicat pentru ei. Le arătai prizele clasice. Cele pe care orice copil le învață la început. Când ai mai mulți ani de judo începi să faci și alte prize care să-i încurce pe adversari.

Cei doi nepoți ai săi îi calcă pe urme

Trăiești o situație inedită pentru că în sală îl ai ca elev pe nepotul tău. Mai face judo?
Da. Acum îi am pe ambii nepoți. A venit și cel mic. Am fost cu el la o competiție, la Giurgiu. Prima lui competiție. Și a reușit să ia medalia de aur. Chiar la ultimul meci a făcut un procedeu, O-soto-gari (n.r. – prin el se încearcă dezechilibrarea adversarului spre spate, iar apoi trimiterea lui la podea prin acroșarea unui picior). Pe stânga. O-soto-gari cu care eu am câștigat la Beijing, finala olimpică.

A învățat de la mătușa!
Da. De la mătușa. Eu zic că e un pic mai rău decât nepotul meu cel mare. Celălalt trebuie să fie… Mai rău! Așa cum e cel mic. E prea blând. E prea fricos. Și e păcat fiindcă știe foarte multe.

Ce vârste au?
Sunt șase ani diferență între ei. Cel mic, Rareș, face șase ani în iunie. Și Bogdan face doisprezece ani în octombrie. Totul depinde de ei. Eu încerc să le dau din experiența mea așa cum fac și cu restul copiilor. Nu-i iau pe ei la o parte să-i spun mai multe pentru că nu vreau să fac diferențe. Pe toți îi pun pe același tatami. Le explic tuturor la fel. Și vreau ca toți să ajungă acolo unde își doresc.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: candidații cu cele mai mari șanse să intre în turul 2

Te ascultă? Cum reacționezi când nu sunt cuminți?
Da, iar atunci când mă calcă pe nervi știu ce să le dau ca să nu mai greșească. Evident, exerciții din judo. Să-i potolesc un pic. Mai strig un pic mai tare la ei să mă audă. Când fac mai mare gălăgie ei decât ceea ce le spun eu lor. Și atunci trebuie să țip ca să mă aud eu (râde). Dar nu… Sunt ok. Nu pot să fiu rea cu ei fiindcă și eu, la rândul meu, am avut un antrenor care a știut ce să-mi spună. Cum să-mi vorbească. Niciodată nu mi-a vorbit urât. Cât de greu mi-a fost. Pentru că mi-a fost și mie greu la început. Și nu înțelegeam. Și bineînțeles că se enerva. Așa cum am și eu copii care fac de mai mult timp și nu înțeleg. Și mă enervez, evident. Dar încerc să-i înțeleg. Pentru că așa am fost și eu. Și mi-a luat un timp să înțeleg cum e judo-ul. Ce trebuie să faci. Și așa trebuie să fiu și eu.

I-a fost greu să înțeleagă la început

Ție ți-a fost dificil din acest punct de vedere?
La început, da. A fost o perioadă dificilă fiindcă nu înțelegeam. Eram stângace. Pe lângă ceea ce îmi spunea antrenorul. Asta până am fost în primul cantonament. La Băile Herculane. Și acolo pot să spun că am devenit alta.

La ce vârstă se întâmpla asta?
Am început la doisprezece ani. Și primul cantonament l-am făcut la 14… Cred. 13 ani și jumătate.

A durat un an și jumătate, doi aproape.
Da. Și de aceea cred că am și eu răbdare cu ei. Pentru că știu prin ceea ce am trecut eu. Și am văzut că și la copiii mei pe care i-am antrenat aproape doi ani, chiar doi ani și jumătate, au început progresele. Am văzut copii care erau exact cum am fost eu. Că le era frică să prindă chimonoul. Că mai mult îl mângâiau. Iar la competiții pierdeau din primul tur. Iar acum merg la competiții cu ei și câștigăm medalie după medalie. Ceea ce mă bucură. Și mi-am dat seama că rezultatele vin în timp. Cu multă răbdare.

Recomandări

De ce i-a arestat Curtea Supremă pe suspecții asasinatului de la Arad. Judecătorii invocă dovezi „fără echivoc” ale unor relații intime între inculpați

Pe tatami era ”rea” cu adversarele ei

Văzută pe stradă pari desprinsă din lumea artei. Poate din balet. În niciun caz din judo. De unde răutatea asta?
Am încercat să fiu cât mai feminină pentru că mi-a dat Dumnezeu să fiu fată. Și a trebuit să arăt asta chiar dacă fac un sport mai dur, judo. Dar nu pot spune că este un sport dur. Pe saltea cred că oricine e dur dacă își dorește cu adevărat să câștige. În afara saltelei, am dovedit că pot să fiu o domnișoară frumoasă… și care să nu arate ceea ce face. Dar pe tatami să-și schimbe toți părerea despre mine când mă văd cât de rea sunt cu adversarele atunci când le prinde (râde).

Așa ai fost de mică? Rea?
La început, atunci când eram pe saltea nu-mi dădea nimeni nicio șansă. Se uitau la mine… Intram așa cu o față… Speriată. Așa ca și cum nu aș avea atâta putere, tehnică… Și că adversarul mă va învinge imediat. Asta era prima impresie. Dar atunci când începeam să mă deplasez și să-mi iau prizele, iar adversara nu mai scăpa din prizele mele – căci mi se spunea la un moment dat menghină atât de puternică eram în brațe – își schimbau părerea.

Erai ca o pisică sălbatică?
Da. Ca o pisică salbatică. Îmi spuneau prietenele, colegele că atunci când încearcă să mă arunce eu nu cad. Că rămân tot în picioare. Exact ca o pisică. Oriunde o arunci ea pică tot în picioare.

O pisică cu zece vieți!
Așa eram eu. Îmi aduc aminte că eram la Campionatul European, cu o belgiancă, și mi-a făcut o secerare. Aproape că am ajuns pe tatami și într-o fracțiune de secundă m-am întors pe burtă. Și nu m-a punctat adversarul. Până la urmă, am recuperat și am bătut-o eu. Și am ieșit campioană europeană. Atunci a fost un moment în care toți s-au șocat văzând cum am reușit să mă întorc. Eram aproape pe saltea.

Era greu să atingi acel nivel? Te mai enervai pe saltea?
Nu. Eu am încercat să nu mă enervez pe saltea. Eu tatonam întotdeauna adversarul. Nu eram foarte rapidă atunci când poate doream să termin meciul mai repede. Mai ales cu adversare pe care nu le cunoșteam. Încercam să mă deplasez. Încercam să-mi iau prima priză. Să văd cam ce poziție are adversara mea. Tatonam. Evident că adversarele mă cunoașteau foarte bine pe mine. Având rezultate, orice sportiv este vizionat. Și există riscul ca atunci când se întâlnește cu un adversar mai puțin cunoscut să devină pradă bună pentru acesta. Și atunci încercam să văd ce prize are. Ca să văd ce pot să-i fac. În timpul meciului, îmi dădeam seama imediat.

Pe tine cine te-a dus la judo?
Nu m-a dus nimeni. A venit antrenorul la școală. Să ne spună tainele judo-ului. Eram curioasă pentru că mie îmi plăcea sportul, mișcarea. Mi-a plăcut prea mult ce mi-a spus antrenorul. M-am dus să văd despre ce este vorba și așa am ajuns eu să fac judo. Nu m-a dus nimeni. Cine a vrut a mers la sală. Atunci, cred că toată școala a fost, însă din păcate am rămas numai eu. Pot să zic că am avut un mare noroc cu primul antrenor. Dacă n-ar fi fost dânsul, cu siguranță că ceea ce mi-ar fi spus alt antrenor mai dur nu aș fi reușit să merg până unde am reușit să ajung.

S-a obișnuit greu departe de familie

Cum a fost să pleci de acasă și să mergi în cantonamente? Să stai acolo fără părinții tăi?
Doamne! Prima dată cantonamentul a fost la Drobeta Turnu-Severin. Și eu să plec de acasă… Fără mama. Cine îmi spală? Eu obișnuită cu mami să-mi facă tot. Acolo eu trebuia să-mi aranjez hainele, să le spăl. Să fac tot ceea ce ține de curățenie. Și cum să stau departe de casă, de părinți, de frați, de prieteni? Toți mi-au spus că dacă îmi place ce fac n-am încotro. Am plâns la început. Mama venea în fiecare weekend la mine. Stătea cu mine pentru a mă obișnui. După care lotul s-a mutat la Pitești. Eram mai aproape. Din București, pe autostradă, într-o oră ai mei erau la mine. Și nu mai făceam eu curățenia de la Severin. Venea mama. Apoi lotul s-a mutat la Cluj, unde era și mai departe. Începusem să mă obișnuiesc. Aveam 16-17 ani și deja înțelegeam. Erau zile în care ne strângeam toate fetele și spălam. Cel mai groaznic era cu kimonourile. N-aveam mașină de spălat cum e acum. Trebuia să le spălăm la mână. Și acum kimonourile sunt ok, însă pe vremea aceea, prin 1999, 2000, ele erau tari, groase. Vai! Ce să le spălăm la mână… Cu picioarele! Le puneam în cadă și le călcam în picioare.

A fost cam ca în armată…
Da. Chiar armată! Pot să zic că am făcut armata. Sunt întâmplări pe care nu o să le mai trăiască vreun sportiv. Fiindcă sigur vor avea mașină de spălat și cam tot ceea ce au nevoie la lot. La vremea aceea nu erau. Și trebuia noi să le facem. Dar eu zic că mi-a prins bine. Și chiar sunt mulțumită că am reușit să fac asta de una singură.

Ai fost tentată vreodată să renunți la judo?
Au fost momente, în cantonament, când nu mai suportam. Ne lăsa foarte rar acasă. Și nu mai suportam să stau acolo. Îmi trebuiau pauze. Să stau lângă ai mei. Să mă înțeleagă. Să mă mângâie. Să mă alinte. Iar acolo nu mai primeam alintarea pe care o aveam acasă. Și au fost momente când am vrut să renunț. Vroiam să plec, dar mă lăsa antrenorul, până la urmă, să merg acasă, să-mi revin. După care dorul de ceea ce vroiam să realizez imediat apărea. Și reveneam cu drag. Dar nu cred… Poate că aș fi zis doar atunci când chiar nu mai rezistam. Dar să mă las de tot nu aș fi putut! Doar amenințam ca să pot obține ceea ce îmi doresc (râde)

Cum a rezistat podoaba ta capilară în tot acest timp în care ai făcut judo? Nu te-a incomodat părul lung pe tatami?
Nu neapărat. Am știut cum să mi-l strâng. Mi-am făcut părul întotdeauna așa cum am simțit că mi-l ține în timpul competiției. La sală, căci nu-l prindeam la fel de bine, îmi făceam o coadă și un coc, mă mai încurca la sol. Atunci când îmi prindea capul și încercam să-l scot era ceva mai greu fiindcă îmi prindea și cocul. În timpul competiției chiar nu am avut treabă. Eu îmi făceam acele codițe. Cred că toată lumea le știe. Erau ale mele. Le făceam pe acele codițe pentru a nu-mi veni părul în față. După care le prindeam în spate și chiar nu am avut treabă.

N-a avut probleme să treacă de cântar

Îți mai amintești care a fost cea mai rapidă victorie a ta?
Da. Nu stăteam mai mult de cinci minute. Până în 2008, când s-a schimbat regulamentul. După 2008, am început să duc și eu meciurile până la capăt. Am avut meciuri scute până atunci. Evident nu știam cum e să duc meciurile până la capăt sau un concurs în care să am astfel de meciuri. Este mult mai obositor. Și chiar simți că ești leșinat după ce termini o competiție. Nu-ți mai trebuie decât un pat să stai și să te odihnești. Să-ți revii. Cea mai rapidă victorie? Nu pot să spun acum exact. Cred că mai puțin de zece secunde, oricum.

Cum ai ales categoria 48 de kilograme?
N-am ales-o eu. Nu m-am îngrășat. M-am menținut la categoria 48 mâncând chiar. Nu a trebuit să fac slăbire. Mâncam trei mese pe zi. Și n-am avut nicio problemă. Și am reușit să mă mențin. Și să rămân la categoria 48 de kilograme până la finalul carierei. Am făcut și categoria 52 de kilograme, acolo unde am obținut și prima mea medalie de bronz, la Campionatele Europene. În 2002. Dar de ce? Pentru că atunci se accidentase la genunchi Ioana Aluaș. N-a mai putut să o ducă pe ea și domnul profesor Bercean a considerat că eu aș face față și la 52. A trebuit să fac selecție cu o altă fată de la categoria 52 de kilograme și am bătut-o. Și m-a dus pe mine. Și așa am ajuns să fac și categoria 52 de kilograme. Eu cu 48 și 200 de grame. În dimineața cântarului, a trebuit să beau apă și să mănânc pentru a avea peste 48 de kilograme. Pentru că nu ai voie să participi la o categorie dacă nu ai peste greutatea de la cea inferioară. Și am avut 48 și 200 de grame. Deci am avut probleme să am mai multe kile!

Așadar n-ai avut probleme cu acea perioadă crâncenă de slăbire?
Da. Pot să spun că am avut un atu în fața lor. Nu am avut problema aceasta. N-a trebuit să slăbesc. Să stau nemâncată. Nebăută. Să stai și să nu bei apă, mai ales vara, când sunt temperaturi de 40 de grade… Să stai și cu kimonoul pe tine. În sală. Era groaznic! Mă uitam la colegele mele și le ziceam: ”Doamne, câtă rezistență puteți să aveți!” Adică să ajungi să slăbești, dar câtă putere mai ai să te bați? La noi, cât am făcut judo, cântarul îl aveam dimineața, la ora șapte, iar la nouă intram pe saltea. Adică n-aveai timp să-ți revii dacă tu slăbeai vreo cinci-șase kile. Era foarte greu. Mă uitam la fete și-mi venea mie să plâng. Când știam prin ce treceau ele. Pot să spun că am avut un noroc chiar că am reușit să me mențin. Un metabolism bun. Și am mâncat ceea ce mi-am dorit și cât mi-am dorit. N-am avut rețineri.

(VA URMA)

Alina Alexandra Dumitru
– s-a născut pe 30 august 1982, la Ploiești
– a practicat judo-ul, la categoria 48 kg. A mai concurat și la categoria 52 kg, la care a cucerit prima ei medalie, bronz la CE
– în 2000, la Nabeul (Tunisia), a câștigat titlul mondial la junioare
– la Campionatul European a cucerit opt medalii de aur (2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2010, 2011 și 2012) și două de bronz (2002)
– la Jocurile Olimpice, a devenit campioană olimpică în 2000, la Beijing, iar la ediția din 2012, de la Londra, a disputat finala. În 2004, la Atena, a ocupat locul 5. La ediția din China a competiției, a reușit să o învingă pentru prima dată pe marea ei rivală Ryoko Tani (Japonia), sportivă care era invincibilă într-un concurs oficial din 1996.
– la Campionatul Mondiale a obținut trei medalii de bronz (2005, 2007 și 2010)
– după retragerea din activitate, survenită la puțin timp după Jocurile Olimpice de la Londra, a devenit antrenor de judo la CSA Steaua

Urmărește-ne pe Google News