Ziarul ”Gazeta Sporturilor” publică astăzi un interviu cu fostul mare internațional în care acesta îl laudă, surprinzător, pe unul dintre marii lui adversari, Constantin Anghelache, cel care era supranumit ”securistul lui Mircea Lucescu”.
”Totuși, consider că foarte importantă ar fi, pe lângă acești oameni, readucerea lui Constantin Anghelache în conducerea clubului. Domnule, e o vorbă populară care spune: «Cine nu are bătrâni, să-și cumpere»! Anghelache este un intelectual desăvârșit și un adevărat patriot, în ciuda unor eclarații apărute în presă la adresa lui. Are o experiență vastă pe toate planurile, atât academic, diplomatic, cât și fotbalistic, iar «dinamovismul» lui nu poate fi contestat. Experiența lui ar ajuta foarte mult clubul”, declară cel poreclit ”Procurorul”.
Despre Anghelache, care acum este tras pe linie moartă la Dinamo, Cornel Dinu a scris în memoriile sale că era ”securistul lui Mircea Lucescu”. Fostul ofiţer de de Securitate, Constantin Anghelache, acum aflat în ”rezervă”, a revenit, pentru o perioadă, în fruntea clubului Dinamo.
Constantin Anghelache a mai ocupat funcţii de conducere la echipa ”câinilor” și la sfârșitul anilor 80, când Dinamo şi-a construit o trupă formidabilă, dar şi-a aşezat în ”palmares” şi multe pete negre, pe care nimic nu i le mai poate şterge: ghetele de aur fantomatice câştigate de Cămătaru şi de Mateuţ, retrogradarea forţată a echipei Poli Timișoara, ”vinovată” că a îndrăznit să bată echipa lui Lucescu, ”Dinamoviada” – prima formă concretă a ”Cooperativei” din anii 90 (mai multe echipe strânse sub un singur ”acoperiş”: Victoria, Flacăra Moreni, ”U” Cluj).
Fiindcă toate aceste potlogării au fost girate de bunul său prieten Mircea Lucescu, nu este exclus ca şi el să fi avut o contribuţie importantă la stabilirea şi îndeplinirea lor.
Iată cum l-a descris Cornel Dinu pe Constantin Anghelache, în volumul al doilea al autobiografiei sale, ”Jucând cu destinul”. Tot acolo, Dinu a mai pomenit în trecere numele lui Anghelache și, cel mai important, ”metodele specifice” de care acesta se folosea, ca să-i ”convingă” pe arbitri să fie ”maleabili” cu Dinamo.
Primul episod menţionat de Dinu s-a petrecut la momentul celui mai important rezultat din istoria clubului Dinamo: calificarea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (actuala Liga Campionilor), în ediţia 1983-1984. După ce, în „optimi”, Dinamo o eliminase spectaculos pe SV Hamburg, în „sferturi” roş-albii au dat peste campioana URSS-ului, Dinamo Minsk. În tur, la Minsk, a fost 1-1.
În retur, bucureştenii au învins cu 1-0. Ce rol a avut Anghelache? Povesteşte tot Dinu: ”De data asta, i-am surprins noi în debut. A dat mai întâi Augustin, cu capul, în bară, în minutul 8. Dar, după numai două minute, la centrarea excelentă a lui Țălnar, n-a mai greșit ținta și a marcat. După pauză, chin mare. Ne-au atacat în valuri, au ratat, iar Moraru a scos vreo trei mingi miraculoase. Arbitrul englez, Hackett, venit cu nea Costică Anghelache de la Londra, ne îmbărbăta: «Staţi în picioare că ştiu eu ce-am de făcut cu ruşii ăştia”. Și într-adevăr a fluierat ca un mare profesionist, – Bentu sau Lică – din timpurile noastre. Astfel încât şi cei de la Minsk i-au strâns mâna la final. Să mai înţelegi ceva!”.
Dinu a mai menţionat în cartea sa şi că Anghelache a fost declarat persona non-grata în Marea Britanie, dar şi că şi-a păstrat rolul de ”intermediar” în relaţiile cu arbitrii. Peste numai un sezon, Dinamo a dat piept, tot în Cupa Campionilor Europeni, cu francezii de la Bordeaux. După 0-1, în tur, în deplasare, a urmat manşa secundă de la Bucureşti. La centru a oficiat scoţianul Brian McGinlay, care i-a împins de la spate pe francezi pentru că fusese plătit cu 40.000 de dolari de Claude Bez, preşedintele ”girondinilor”. Dinamoviştii au pus şi ei bani deoparte pentru ”fluierași”, dar aceştia au fost însuşiţi de unul dintre conducătorii clubului și n-au mai ajuns la Constantin Anghelache, care avea rolul de ”intermediar”, după cum susţine acelaşi Dinu.