Campioana Ana Maria Popescu răspunde dilemei pe care o avem milioane dintre noi: „M-am născut în România pentru că aici era nevoie de mine”

Nu sunt genul de patriot căruia îi flutură steagul la intrarea în casă, dar mie România mi-a dat ocazia să muncesc aici şi să fac ceea ce-mi place. Şi îi sunt datoare.

Ana Maria Popescu, medaliată cu aur cu echipa și singurul scrimer român din istorie cu două finale olimpice la individual:

31 august 2021, Complexul Sportiv Ghencea. „6 pack mai găsesc doar la Mega”, glumeşte Ana Maria Popescu cu antrenorul Gabriel Ghiţă. A ales să înceapă antrenamentele într-o zi de marţi, pe 31 august, la finalul unei vacanţe de peste o lună după Jocurile Olimpice. O vacanţă în care a stat acasă şi şi-a dat voie să nu facă nimic. „Să mă trezesc la ce oră vreau – de fapt, la ce oră latră căţelul, să-i dau de mâncare – şi apoi să beau cafeaua pe terasă e cel mai frumos dar pentru mine”. Acum abia face un antrenament de trei sferturi de oră să-şi reaprindă muşchii, însă a fost o pauză necesară după Japonia.

Nu se mai imagina deplasându-se pe planşă

Pentru argintul de la Tokyo, Ana a suferit ca pentru nicio altă medalie. Cu 10 luni înainte de Jocurile Olimpice, a fost supusă unei intervenţii chirurgicale la genunchiul drept. Medicii o avertizaseră că va fi nevoită să înveţe să meargă din nou, dar recunoaşte că nu i-a luat în serios. 

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Abia când a ajuns acasă după operaţie a realizat că depinde de două cârje şi de soţul ei, Pavel Popescu, chiar şi pentru fleacuri. „Nu puteam nici să mut un pahar cu apă”. 

Timp de trei săptămâni nu a avut voie să atingă solul cu dreptul. Au urmat patru luni de recuperare zilnică şi apoi cele mai dure secunde: cele când, înapoi în sala de antrenament, s-a aşezat în poziţie de gardă şi i-a fost, pentru prima oară în 20 de ani, străină. A venit ca un fulger ideea că poate nu va mai face vreodată o fandare. Nici nu se putea imagina deplasându-se pe planşă. 

„Ana, eşti doar o plângăcioasă”

Cu aşteptările reduse la minimum, s-a bucurat de fiecare pas, de progresele zilnice perceptibile doar la microscop. „Ştiam că paşii aceştia mici vor fi siguri şi or să mă aducă acolo unde trebuie”. 

În perioada recuperării, se gândea la sportive ca Larisa Iordache şi Cristina Neagu, ale căror cariere au fost ştanţate de accidentări grave (ea era abia la prima operaţie), şi-şi zicea: „Ana, eşti doar o plângăcioasă, ridică-te, mergi şi fă-ţi treaba acolo. Ai avut o simplă operaţie, nu e mare brânză până la urmă”.

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Incertitudinea, cel mai greu de îndurat

Era un discurs menit să anuleze toată frustrarea acumulată cu jumătate de an înaintea Jocurilor Olimpice. Chiar şi la Izvorani, pe ultima sută de metri, s-a temut că genunchiul va ceda din cauza suprasolicitării. Se antrena de la 9 dimineaţa la 14, după care stătea două-două ore jumătate la recuperare.

Ana: La Tokyo oricum nu din cauza genunchiului am pierdut finala. El s-a comportat extraordinar.

Libertatea: De ce crezi că ai pierdut?
Ana: A, ştiu sigur de ce-am pierdut finala. Pentru că scrima se joacă pe aprins becul. Iar eu am început acţiunea cu piciorul. Pe româneşte, mi-am băgat picioarele. A fost o greşeală copilărească. Doar că în tensiunea de acolo, nu am realizat că am început acţiunea cu piciorul în loc să fie braţul în faţă. Am simţit din prima secundă în care am început să fac pasul. Dar aşa trebuia să se întâmple. 

Mai greu de suportat decât durerea fizică din timpul pregătirii pentru Tokyo i s-a părut incertitudinea. Incertitudinea pe plan personal: mă voi recupera la timp? era dublată de cea exterioară: se vor mai ţine competiţiile? Când?

„Aşteptam în fiecare zi să ne spună cineva când ne vom relua şi noi vieţile. (…) Vorbeam cu antrenorul, făceam un plan şi următoarea săptămână trebuia să-l schimbăm”.

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

În jumătate de living se făcea scrimă, în cealaltă, polo pe apă

În primele trei luni din pandemie, s-a antrenat acasă, pe Zoom, la fel ca Pavel. În jumătate de living se făcea scrimă, în cealaltă, polo pe apă. Primul care a cedat nu a fost niciunul din ei, ci parchetul, care a sărit. Nici el nu se pregătise pentru pandemie.

Timp de un an, până în martie 2021, competiţiile de scrimă au fost suspendate, iar acasă Ana putea face doar o parte din antrenament. 

Discursul de la întoarcerea în ţară

Lipsa unui sparring partner a fost şi una din temele discursului Anei de pe Aeroportul Otopeni, discurs care a divizat lumea sportivă, presa şi publicul. A fost un discurs atipic pentru un campion la revenirea în ţară. Acid, sarcastic, onest, nonapologetic. Pe cei care o urmăreau de mai mult timp, nu i-a mirat deloc. Pe alţii i-a însufleţit, în vreme ce pe unii i-a îndepărtat. Mai multe voci au acuzat-o că ar fi nedreaptă, isterică ori exagerată faţă de Novak, ministrul sportului, căruia a refuzat inclusiv să-i răspundă la salut. 

Una din declaraţiile cele mai prost înţelese, susține ea, a fost o replică adresată ministrului Novak: „Să luaţi la Tokyo aurul pe care eu n-am fost în stare să-l iau”. Replica putea să pară o răutate gratuită faţă de ministru, pentru cei care nu ştiau că Novak urma să participe la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, unde avea şanse reale să ia medalie (de altfel, şi Novak a venit din Japonia cu o medalie de argint, la fel ca Ana). 

La scurt timp după Otopeni, şi ministrul, şi sportiva şi-au cerut scuze unul faţă de celălalt, dar „scandalul” fusese deja hiperbolizat.

„Eu sunt răspunzătoare de ceea ce spun eu, nu de ceea ce înţeleg alţii”, spune Ana, pentru care momentul Otopeni e mai degrabă îngropat. Se bucură totuşi că s-a vorbit de finanţarea sportului – deşi nu în cel mai productiv mod. 

„În urma noastră s-a creat un vid”

„Noi am fost o generaţie de excepţie în scrima românească, eu şi colegele mele, care s-au retras. Toate resursele au fost investite în noi, pentru că noi trebuia să confirmăm. Colegele din generaţia de după noi nu au mai văzut drumul mai departe”, crede Ana. „Au rămas la nivelul de sparring partners, pentru că nu existau fonduri suficiente încât să facă un calendar competiţional complet. Iar experienţa o câştigă în competiţii, nu în sala de antrenament. Aşa că în urma noastră s-a creat un vid. De aceea nici nu am avut sparring partner-i la nivelul meu”, reia ideile de pe Otopeni, puţin mai aşezat.

O revoltă că puştii care fac scrimă azi se luptă cu aceleaşi lipsuri care au afectat-o şi pe ea în urmă cu peste 20 de ani.  La primele competiţii de scrimă, a mers cu un costum îngălbenit de vreme, împrumutat de la colegii mai mari, şi cu adidaşi lipiţi cu leucoplast.

Frustrarea mă motiva. Simplul fapt că mergeam şi învingeam un copil care avea un costum alb, imaculat. Îmi promiteam în barbă de fiecare dată că, într-o zi, o să-i bat pe toţi doar ca să primesc şi eu un costum.

Ana Maria Popescu:

În zilele noastre, la campionatul naţional de scrimă, „se bate Brânză cu Brânză şi un alt Brânză. Sunt costumele mele vechi”. 

„Datoria mea e să fac ce pot aici, în bucăţica mea”

La 16 ani, Ana trebuia să meargă pentru prima dată la campionatul mondial de scrimă, la Boston, însă nu a mai ajuns acolo, pentru că „ne lipseau o mie de dolari. Nu poţi să uiţi chestiile astea. Şi-acum îmi creşte tensiunea”, râde amar. 

„Ţine de fiecare în parte. Datoria mea e să fac ce pot aici în bucăţica mea, pentru scrima românească şi pentru sportul care mi-a oferit atât de multe până acum”. 

După discursul de pe Otopeni şi după ce Ana îi ceruse de mai multe ori lui Novak o finanţare „de bun simţ” pentru scrimă, jurnaliştii de la Gazeta Sporturilor au scris că suma obținută în 2021 de federația de scrimă, de la MTS e a treia cea mai mare, după canotaj și cu numai 10.000 de euro sub handbal. „Ştiu şi ştiam dinainte”, ne răspunde Ana. 

Dar mai ştiu şi că sezonul competiţional durează 10 luni la scrimă, iar nouă aceşti bani ne ajung 7-8 luni, şi nu pentru toate categoriile de vârstă.

Ana Maria Popescu:

Pentru juniori şi cadeţi, de regulă părinţii sunt cei care trebuie să susţină calendarul competiţional. „Problema mea nu este la mine, pentru că eu am avut tot ce-mi trebuia, mai puţin acei sparring partners. Dar la un moment dat s-ar putea să nu mai avem un olimpic căruia să-i oferim totul. Pentru că ei nu mai ajung până acolo”. 

Se gândeşte mult în ultima vreme la ce lasă în urmă generaţiei care vine. Vrea să construiască o sală nouă de scrimă, alături de cei din federaţie. „Nu am dat în viaţa mea cu lavabil, dar, dacă va fi nevoie voi face acest lucru. Campion nu ajungi de unul singur, ajungi datorită oamenilor din jurul tău. Şi consider că vine vremea în care eu să devin unul din acei oameni pentru micii campioni”. 

Gândurile astea vin şi pentru că Ana ştie că se apropie de finalul carierei de sportivă, chiar dacă încă refuză să fixeze un deadline. „Când va fi cazul să pun stop, o să ştiu”. Momentan, viaţa după medalii e un concept căreia nu îndrăzneşte să-i dea o formă. Şi-apoi, pandemia a învăţat-o să-şi facă numai planuri pe termen scurt. 

„Cel mai bun semn e dacă tremur înainte de-o competiţie”

Pe site-ul ei se autodefineşte drept „dependentă de medalii” şi o repetă cu mândrie când o întrebi de asta. E o dependenţă de adrenalină, de emoţia competiţiei, de „starea aceea care la un moment dat e atât de intensă, încât vrei doar să se termine, dar nici nu poţi să trăieşti fără ea”. E un viciu întreţinut prin absenţă. Ani de zile şi-a ţinut toate medaliile şi trofeele în cutii, în pod. 

Libertatea: Tu ce faci când simţi că nu mai poţi?
Ana: Mai pot un pic. (râde) Sunt foarte multe momente în care zici că nu mai pot, nu mai vreau. Dar eu n-am fost niciodată genul acela de sportiv să zic: gata stop, până aici mi-a fost. Pentru că sunt curioasă ce mă aşteaptă dincolo de acest prag. Şi când doare cel mai tare ştiu că exact pasul acela în plus – abia el contează. Dacă vin la antrenament şi fac lucrurile cu uşurinţă, nu e un antrenament bun pentru mine. Dar dacă plec sleită de puteri şi abia mă mişc până acasă, e un antrenament care a dat roade.

Tot experienţa a învăţat-o şi că are mare nevoie să simtă frică în competiţii, indiferent la ce nivel concurează. „Eu şi dacă aş fi nevoită să o întâlnesc pe mama pe planşă, tot mi-aş dori să câştig”. Dacă intră în sală şi nu simte „acei fluturi în stomac”, înseamnă că nu va fi suficient de concentrată în concurs. Cel mai bun semn pentru ea e dacă începe să tremure înainte de-o competiţie. Dar nu va arăta niciodată această frică adversarului. „Sub mască poţi să fii cine vrei”.

„M-am născut în România, pentru că aici era nevoie de mine”

Întrebată ce înseamnă pentru ea să reprezinte România pe plan internaţional, Ana nu ezită nici de data asta. Ca şi până acum, răspunde rapid (şi-n fugă mai sare câte-un cuvânt de-o silabă), ca şi cum ori şi-a pregătit răspunsul, ori s-a gândit oricum mult la asta dinainte. 

„Sunt de părere că m-am născut în România pentru că aici era nevoie de mine şi aici am putut să mă dezvolt. Nu sunt genul de patriot căruia îi flutură steagul la intrarea în casă, dar mie România mi-a dat ocazia să muncesc aici şi să fac ceea ce-mi place. Şi îi sunt datoare. D-aia voi rămâne aici: îmi vine să schimb lucrurile, nu vreau să fug”. 

Dacă eu fac puţin, cel din stânga mea încă puţin şi celălalt la fel, puţin, iar alţii urmează exemplul, putem să facem mai mult.

Ana Maria Popescu:

Urmărește-ne pe Google News