Ce am fost si ce-am ajuns!

Am pornit galbeni la drum, dar am incheiat negri din cap pana-n picioare. Am crezut in ei, in revansa lor si-n revansa noastra, dar tot ce am construit in minte si-n teren s-a oprit acolo, in mocirla atat de draga Federatiei. Toate au ramas intepenite in smarcuri. Si calificarea, si mandria, si forta, si putinta noastra. Sa fie foarte clar: nu am pierdut din greseala, nu am pierdut la intamplare. Riise nu e cu nimic vinovat ca bate cornerele atat de bine, Solskjaer si Iversen pot privi pe oricine in ochi si mai departe, cu aceleasi aere de fotbalisti pe care ne-am convins si sambata ca le merita si ca ii prind de minune. Nu vom fi niciodata o mare echipa, nu ne vom putea schimba vreodata destinul mic si chinuit daca nu vom intelege macar acum, macar azi, ca noroiul a fost si va ramane intotdeauna doar al nostru. Noi tinem cu dintii sa-l conservam la nesfarsit, noi avem acte de proprietate pe el, noi l-am delegat pe Mircea Sandu sa-l ingrijeasca si cu Slovenia, si cu Norvegia. Noi l-am pus acolo, asa ca tot noi trebuie sa suferim la fiecare pasa poticnita ori la fiecare turneu ratat. De-acum incolo insa, va fi mult mai simplu. Cu Danemarca jucam la sfarsitul lunii martie, cu Bosnia la inceputul verii, iar cu Luxemburg taman cand infloreste toamna, in septembrie. Pana atunci, e timp berechet pentru retusuri. Se pot delimita culoare in bazinul din Ghencea, se pot intepa papusi si se poate trata eficient cu Mama Omida pentru un contract exclusiv de interzicere a ploii. Se pot schimba multe, dar tare ne e teama ca, exact in locul in care schimbarea se impune, nu se va intampla nimic. E prea important noroiul, pentru ca unii s-au atasat atat de mult de mocirla, incat au ajuns sa se identifice cu ea. Dar chiar, domnule presedinte de federatie, din loja ce s-a vazut mai bine, galbenul sau noroiul?