”I-am dat una, de nu-i mai plăcea mâncarea”
SportNews.ro: Dacă ați avut curaj să vă bateți cu toți liderii interlopilor din București, de ce nu v-aţi apucat de box?
Marin Marian, zis ”Cibilan”: Mi-a plăcut strada! Asta îmi mai trebuia, să mă fac şi boxer. Omoram arbitrii şi mă duceam în „vacanţă” după asta!
Nu v-a fost teamă de milițieni. Atunci parcă erau mult mai de speriat decât polițiștii din ziua de astăzi.
Odată am pus pe capotă patru ”gabori”. Eram la mare într-un cantonament cu Calculatorul, eram „bodyguardul” lor, şi s-au luat de nevasta lui Bârnaz, care era popicăreasă la Rapid. Nu ştiam că sunt miliţieni. Lu´ unu´ i-am dat una, de nu-i mai plăcea mâncarea! Altuia i-am pus pieptănul la gât, până mi-a zis: „Lasă-mă, că am patru copii acasă!”. Era colonel.
În pușcărie l-aţi cunoscut pe Maromet, cel făcut celebru de Ionel Tudorache prin versurile melodiei la Chilia-n port?
I-am cunoscut pe toţi gardienii, pe Maromet, pe Lungu. Maromet era comandantul! Avea 2 metri şi un par… Purta 58 la cizme şi mergea pe un cal alb printre deţinuţi. Dacă îl vedea pe vreunul că nu munceşte, îi dădea un par, de îl omora! Mai era unu, Marcel, la „izolare”, care avea o vorbă: „Să curgă sângele, să te dai cu bărcile!”. Deţinuţii care nu voiau să iasă la muncă, pentru că era muncă grea acolo, la stuf, îşi injectau urină şi fecale în picioare! Ca să se umfle şi să nu iasă la muncă. Unul a şi murit din cauza asta.
Era aşa de grea munca, de îşi riscau oamenii viaţa?
Da, la stuf era! Dar eu nu munceam, eram brigadier. Adică aveam grijă să se facă norma. Maromet te bătea până mureai, dacă nu făceai norma! Eu dădeam şi cu capul, şi cu piciorul în cine nu făcea norma. Era rău acolo, mâncarea era nasoală rău de tot, erau şobolani.
Se compară condiţiile de acum din închisori cu ceea ce era pe vremea aceea?
E boierie acum. Am fost la Gherla, la Jilava, la Aiud, la Gherla… M-au dus la Târgu-Mureş, la Gherla, la Bistriţa, ca să vizităm toată ţara! Venea cursa nici nu ştii când şi te ducea în altă parte!
„Gigi Becali îl plăteşte pe cel mai tare să-i fie gardă de corp!”
Cum credeţi că se descurcă după gratii oamenii de fotbal arestaţi recent?
E boierie ce fac ei! Le vin bani de-acasă, mâncare. Iau pachete şi pe numele „statuilor”, aşa cum se numesc cei la care nu vine nimeni niciodată. Au câte 300 de lei pe lună pentru mâncare.
Gigi nu riscă nimic după gratii? Există posibilitatea să îi facă rău cineva?
Unii îl urăsc, unii îl iubesc acolo. Este în siguranţă, sunt sigur îl plăteşte pe cel mai tare ca să-i fie gardă de corp. Sunt sigur că l-a ales pe cel mai bun!
Pe Ioan Becali îl ştiţi?
De mic copil. Vindea bilete la film, era cu bişniţarii. L-am băgat în seamă şi pe el. Fratele lui, Victor, a ieşit mai târziu în oraş. Şi pe Belmondo (n.r. – tatăl fostului dinamovist Laurenţiu Lică) îl ştiu. Era cu bişniţarii, mai beam cu ei, dar nu-mi plăceau, fiindcă erau doar cocalari! Cu Dan Alban (n.r. – fostul impresar, cel de la care Ioan Becali a preluat afacerile cu fotbaliști) jucam tenis cu piciorul.
A făcut pariu că doboară un cal cu pumnul. Şi l-a câştigat!
Altă întâmplare?
Prin 1985 am făcut un pariu cu unul. A zis că nu dărâm un cal cu pumnul! I-am dat una în frunte, a căzut calul! Mi-am rupt mâna, dar am câştigat bani de pe urma pariului. Salariul în România era pe atunci de 1.500 – 2.000 de lei, iar eu umblam cu 20-30.000 de lei în buzunar. O maşină era atunci 70.000 de lei. Acum primesc 1.000 de lei pe lună, n-am pensie, trebuie să-mi recuperez anii munciţi şi care nu mi-au fost trecuţi în cartea de muncă!
De unde aveaţi atâţia bani?
Intram în restaurant, comandam câte 3 lăzi cu vin şi aşteptam. Ăia care „lucrau”, veneau şi mă „premiau”, ca să-i las în pace. Am fost dat „periculos pe ţară” şi ştiau asta. Dacă intram în unul, de-a doua zi nu mai apărea. Dar n-am făcut niciodată japcă, tâlhării.
Opțiune stranie a inamicului milițienilor: „Țin cu Dinamo!”
Eraţi nelipsit de la meciuri la Sportul Studenţesc și de la Calculatorul. Nu ţineţi cu nicio echipă mare?
Sunt dinamovist de mic. Dar nu mergeam niciodată în galerie.
Pe stadioane n-ați avut niciun conflict?
Ba da. Au venit aici (n.r. – la Calculatorul, care avea stadionul unde e cel de la Juventus Colentina) ăia de la IMGB cu galerie mare, pusă pe scandal. M-au chemat ăștia: „Hai, că e bătaie!”. Am luat o coadă de topor și am făcut vid în jurul meu. Lu’ unu’, cel mai periculos de la ei, i-am rupt coada de topor în cap. Dar și el avea o bară de fier în mână. Dacă nu-i dădeam eu, mă nenorocea el!
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am stat în casă! De ce să mă duc în centru? Mulţi au murit degeaba!
Cu „peştii” v-aţi intersectat?
Nu. Fetele „de lux” erau balerinele. Restul erau de cartier. Unele aveau briceag la cizmă, nu te puteai pune de ele!
S-a schimbat lumea asta, a interlopilor, în ultimul timp?
Acum, cum îl baţi pe unul, sună la 112. Sau vin 100 de-o dată şi te omoară. Şi dacă nu răzbesc, trag cu pistolul. Atunci era alt respect între oameni. Nu intra nimeni peste „meseria” sau „teritoriul” altuia. După ce terminau toţi „lucrul”, veneau la un restaurant şi se puneau la câte o masă. Dar se ştia, aia e masa lui Cibilan, aia e masa lui Cezar. Nu-ţi lua nimeni masa.
Drama vieţii sale: i-a murit copilul la botez!
Cibilan n-a strâns nici avere, deşi i-au trecut prin mână mulţi bani. N-a fost bogat precum Dan Alban, zis „Albanezu”, „Cain”, „Şobolanu”, interlopii din acele timpuri. La un moment dat, a trăit un şoc. A avut un copil care i-a murit chiar la botez, fiindcă făcuse aprindere la plămâni. A murit în căruţ. Preotul care l-a botezat pe copil şi naşul micuţului au murit şi ei, în decurs de doar trei săptămâni. După aceea a fost din nou tată. Pe băiatul lui îl cheamă tot Marin Marian, are 14 ani şi i se zice „Rică Venturiano”!
A speriat stomatologul: „Cu cantitatea asta adormeam un cal!”
Atunci când era teroarea Bucureştiului comanda numai câte 3 lăzi cu vin şi câte 200 de mici, pe care îi împărţea cu cine se nimerea. Acum a învăţat să se hrănească sănătos: nu mănâncă niciodată carne de porc! Cibilan are dantură nouă: toţi dinţii sunt din plastic, pentru că erau cei mai ieftini. Stomatologul care l-a tratat s-a speriat: i-a făcut trei injecţii, ca să-l amorţească şi nimic. “Cu cantitatea asta, adormeam şi un cal!”, s-a arătat uimit specialistul. Cibilan a “intrat la apă”. Nu mai are 140 de kilograme, ca în anii lui de glorie, ci “doar 100”. Nu se mai bate cu nimeni acum. “M-am lăsat”, se laudă omul intrat în istorie.
„A văzut mii de meciuri”
Cibilan și-a frânt rapid visul de a ajunge fotbalist, după ce încă din tinerețe s-a dus într-un „cantonament” de aproape doi ani. Fotbal n-a mai jucat, dar, în libertate, n-a mai ratat nicio partidă. “A văzut mii de meciuri. Dacă într-o zi joacă toate grupele de juniori, el asistă la toate partidele”, spun oamenii din anturajul grupării Juventus Colentina, unde își face veacul Cibilan. Ca om bun la toate la Juventus Colentina (îngrijeşte terenul, în principal), omul intrat în folclorul străzilor primeşte 1.000 de lei pe lună. Se încălzeşte cu un calorifer electric. De fiecare dată când ia banii, primul lucru pe care-l face este să plătească factura la curent.
Toți rivalii i-au murit
O altă poveste spune că unii au avut proasta inspiraţie să-i spună că fac îşi fac nevoile pe el. I-a bătut pe toţi patru, i-a pus unul peste altul ca pe nişte saci cu cartofi şi a urinat pe ei. Ceilalți „șmecheri” ai Bucureștiului post-revoluționar, aveau „echipe” de aghiotanți. Coco Anghel, Dan Bara, zis «Mutu» şi Cezar Nichita- «regele puşcăriilor». Ăştia erau cei mai periculoşi mafioţi până să apară Fane Spoitoru. Acum, toţi ăştia au murit, numai Cibilan mai trăieşte. El este ultimul haiduc al Bucureştiului. Nu cerea el. Se ducea în centru şi veneau toţi cei care «lucrau» şi-i dădeau partea. Dacă afla că a făcut «produs» ceva şi nu i-a dat partea era de rău”. Pentru toate acestea, a devenit foarte respectat în cercul interlopilor. Toţi șmecherii în devenire de atunci ajunși mari acum îi zic numai «Să trăieşti, Tata Mare!».
Cine a fost Maromet
Maromet, înfiorătorul gardian a cărui amintiri îi trezește coșmarurui chiar și temutului Cibilan, a lucrat la Poarta Albă. Peste ani, el și colegul său Lungu, au fost făcuți cunoscuții publicului larg prin versurile celebrei melodii a lui Ionel Tudorache “La Chilia-n port”:
“La Chilia, la Tătaru / Ah, ce dureros / Bate Maromet cu paru / Ah, ce dureros / La Tătaru, la Chilia / Ah, ce dureros / Bate Lungu cu frânghia”. Pe Maromet îl chema, de fapt, Moromete și era din zona Moldovei.