Copilăria Sandrei Izbașa: la 12 ani avea serviciu! În ce condiții dorește fosta mare gimnastă să devină mamă

Libertatea: Pentru că vorbim cu ocazia Zilei Copilului, ce amintiri ai din copilăria de sportivă?
Sandra Izbașa: Îmi petreceam fiecare sărbătoare de 1 Iunie fie în parc, cu părinții, fie la antrenamente. Ai mei încercau să mă facă mă simt bine și mă duceau unde doream. Când am mai crescut, eram deja în lot și nu mai era chiar aceeași sărbătoare, pentru noi munceam fie că era Paște, 1 Iunie sau Crăciun. Antrenorii ne mai dădeau câte o bomboană, ca să simțim că este 1 iunie.

Copil fiind, ai simțit că ești privată de anumite bucurii specifice vârstei?
Când am plecat la lot, am avut încredere că voi reuși să-mi îndeplinesc un vis: să fiu cea mai bună…

Ai avut de la bun început ideea ăsta, că vrei să fii cea mai bună? De când ai mers prima dată la sală?
Nu de la 4 ani, dar din momentul în care am fost selecționată în lotul de junioare, la 12 ani, părinții mi-au spus că este o nouă etapă și că am ocazia să progresez, pentru că sunt bună. La început nu înțelegeam de ce nu am voie să fac anumite lucruri pe care le făceam în mod normal acasă, cu părinții sau cu prietenii din fața blocului, dar apoi am realizat că ăsta este serviciul meu și că trebuie să mi-l îndeplinesc cu seriozitate, cu perseverență, să-mi ascult antrenorii, ca să pot avea rezultate. Aveam încredere că voi ajunge o gimnastă de succes. Tot timpul vizualizam ceea ce îmi doream.

Recomandări

Elena Lasconi, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Muncim și tot săraci suntem” | EXCLUSIV

Ai folosit un termen care pentru un copil de 12 ani pare puțin ciudat: serviciu.
Da. Așa l-am privit datorită părinților mei, care de fiecare dată au încercat să-mi spună lucruri sau mici fraze care să-mi rămână în minte și să știu de ce mă aflu într-un anumit loc, într-un anumit moment. Asta mi-a rămas în minte, că ăsta este serviciul meu și că trebuie să-l fac cu seriozitate, ca mai apoi să mă bucur de realizări.

Sandra Izbașa are și acum energia unui copil pus mereu pe joacă. (FOTO: Adrian Manolache)

Tenisul, primul contact cu sportul de performanță

Ce vroiai să te faci când erai mică?
Mi-am pus multe dorințe, dar nu-mi mai aduc aminte dacă vroiam să mă fac medic veterinar sau psiholog, de exemplu. Ceea ce-mi amintesc este că simțeam că sportul face parte din mine. Aveam o energie! Nici acasă, după ce terminam antrenamentul, nu stăteam locului. Mi-aduc aminte că o luam pe mama și îi spuneam că vreau să mergem în parc, să mă joc în continuare, iar ea era uimită de câtă energie am. Sincer, dacă nu aș fi făcut sport, nu-mi pot da seama ce aș fi putut să fac. Eu am mai încercat și handbal vreo doi ani, și am avut de ales între handbal și gimnastică. Am ales gimnastica pentru că este în egală măsură sport individual și sport de echipă și mi se potrivea mai bine.

Recomandări

Ultimatum de 24 de ore pentru Putin: „Ori oprește agresiunea, ori le dau ucrainenilor rachete Taurus să atace Rusia”, anunță Friedrich Merz, favoritul la postul de cancelar al Germaniei

Care dintre părinții tăi a avut ideea de a te duce la gimnastică?
Amândoi, pentru că amândoi au făcut sport de performanță: tata, tenis de câmp, mama, atletism. Când am intrat prima dată în baza de la Steaua, m-au dus prima dată la terenul de tenis, dar nu pot să spun că m-a fascinat, pentru că la vremea respectivă racheta era mai mare decât mine. Apoi am venit la sala de scrimă și am luat parte la un antrenament, dar nu pot să spun că mi-a plăcut, pentru că mi-a rămas în minte ideea că sabia, dacă te atinge, te rănește. Când am intrat în sala de gimnastică erau acolo colegele mele mai mari și făceau elemente deosebite. Atunci, mi-e mi se reprezenta în cap doar tumba, o rostogolire și groapa cu bureți. Am rămas fascinată. Antrenoarea a venit să mă vadă și să-și dea seama dacă am potențial pentru acest sport, și de a doua zi am intrat în grupa de inițiere. Așa a fost până la vârsta de 7 ani, cu elemente de bază. Nu pot să spun că am ieșit la primul concurs și am câștigat. Din contră, eram acolo, undeva, pe locurile 2, 3, 7, 8… Am terminat și pe locul 22, și pe locul 49, adică nu am ieșit în evidență de când am fost mică, dar de când am fost selecționată în lot mi-am dat seama că am potențial pentru acest sport.

Recomandări

Filmul intervenției medicale în cazul lui Silviu Prigoană, prezentat pas cu pas de DSU: „Au efectuat fără oprire manevrele de resuscitare”

Ai început să devii cunoscută și să câștigi primele medalii la o vârstă la care alții copilăresc încă. Ai fost tentată să te consideri o vedetă? Cum ai manageriat succesul?
A fost și ajutorul antrenorilor, pentru că de fiecare dată când câștigam o medalie, ne spuneau că asta nu este nimic, că trebuie să muncim mai mult, să atingem următorul nivel, și tot așa. Până când am ajuns să câștig medalia de aur de la Beijing. Mi-am promis, în momentul când am urcat pe podium, că voi rămâne același om cu picioarele pe pământ, aceeași Sandra, că nu-mi voi lua nici un fel de fiță, pentru că vreau să fiu omul care am fost până atunci cu ajutorul părinților. Să fiu echilibrată, să comunic cu toată lumea. Am rămas neschimbată. Vorbesc și cu un om al străzii, și cu președintele țării.

Ajutată de psiholog să-și învingă teama de competiție

Ești antrenoare de gimnastică. De ce ar trebui să vină copiii la gimnastică astăzi?
În primul rând, pentru a se mișca într-un mod protejat, ferit de accidente. Dar sunt și copii care își doresc să vină la gimnastică pentru că au văzut la televizor. La început, noi analizăm calitățile copilului: dacă este motric, dacă are forță, grație. Dacă are șanse, îl păstrăm și mergem la nivelul următor. Dacă nu, îl îndrumăm către alte sporturi, pentru că nu are sens să tragi pe un copil care nu are nici o șansă în disciplina asta, când ar putea să facă alt sport, care să i se potrivească ca o mănușă.

Cât timp îți trebuie ca să-ți dai seama dacă un copil care vine prima dată la sală are sau nu viitor în gimnastică?
Totul depinde și de copil, pentru că el poate să aibă calități, dar să cedeze psihic, din cauza presiunii. Ca să răspund la întrebare: când începem micile competiții. Bineînțeles, se mai pot produce modificări pe parcurs. Eu, de exemplu, când eram mică nu reușeam să mă adun în competiții, cu toate că în atrenamente făceam foarte bine. La competiții, însă, intervenea acea teamă și nu-mi ieșea exercițiul pe care îl făceam zi de zi. În timp, cu ajutorul părinților, al antrenorilor și al unui psiholog am reușit să fac la rând competiții la care nu mai ratam. Atunci mi-am dovedit că totul depinde de mine, de concentrare, iar rezultatele au început de la 11 sau 12 ani, când am câștigat cu echipa prima medalie de aur. Este foarte dificil, nu este un sport ușor, trebuie să spunem asta și părinților, pentru că ei au impresia că dacă își duc copiii la sala de gimnastică, gata, o să iasă campioane. Nu! Din toată echipa de atunci, când am făcut selecția, la clubul Steaua, am rămas singura, în condițiile în care am trecut prin zeci de copii, și am rămas singura care a reușit să facă performanță. De aceea le spun copiilor, la început, să ia totul pas cu pas, pentru că ele vin și spun ”Vreau să fiu și eu ca tine!”. Mă bucură, dar de fiecare dată le spun să devină mai bune decât mine. Eu sunt doar așa, un punct de reper, dar le doresc să devină mai bune decât mine.

Care a principalul lucru de care are nevoie un copil care vine la gimnastică?
Suportul părinților contează foarte mult, pentru că la un moment dat intervine acea monotonie, ”Merg iar la antrenament, fac iar aceleași lucruri, m-am plictisit, vreau să mă joc, să fac alte activități”… Acolo ar trebui să intervină părinții și să-i readucă pe drumul bun, să meargă pentru performanță. Eu am trăit asta datorită părinților mei, care au făcut sport, pentru că și eu am avut momente când am vrut să renunț, simțeam că nu mai reușesc să progresez. Sprijinul lor a contat foarte mult. Sunt momente dificile și, fiind copil, nu poți să le conștientizezi. Eu le spun și părinților de acum, pentru că am mai pățit situații când s-a dus copilul acasă și i-a spus părintelui ”Nu mai vreau să merg la gimnastică!”, iar părintele nu l-a mai adus. Atunci am intervenit și am vorbit cu părinții și le-am spus că în asemenea situații ar trebui să-și întrebe copilul ”De ce nu mai vrei? Ți-e frică de ceva? Hai, totuși, să mai încerci, vezi ce iese”. Copilul trece de acel hop și poate merge mai departe. Chestia este că dacă vrei să faci sport de mare performanță, există sacrificii.

Dubla campioană olimpică este extrem de degajată în fața aparatului de fotografiat. (FOTO: Adrian Manolache)

Va face un copil când va avea cu cine

Pe o scară de la 1 la 10, care este astăzi nivelul gimnasticii românești?
Mi-e greu să spun, pentru că… Am fost în vârf, eram cei mai buni. Pe o scară de la 1 la 10 nu vreau să dau nici o notă, pentru că este sportul pe care l-am practicat și-mi doresc să fie din nou la cel mai înalt nivel. Ne trebuie răbdare, investiții în acest sport, să aducem antrenorii buni din afară, cu toate că știm în afară se plătește foarte bine, de aceea ne pleacă foarte mulți antrenori, iar rezultatele țărilor pe care noi le tot admirăm acum se datorează antrenorilor români care au plecat în străinătate.

Problema gimnasticii românești actuale ar fi lipsa de finanțare?
Lipsa de finanțare, lipsa de antrenori, de săli de sport, pentru că ne dorim și noi să avem ceea ce există în străinătate, o sală de sport bună, unde să reușești să progresezi. La noi, la Steaua, s-a investit destul de bine, dar așa ar trebui să fie în fiecare sală de club. Și să se aducă antrenori buni încă de la bază, pentru că dacă noi nu construim o bază bună nu avem cum obținem rezultate remarcabile, pentru că dacă se construiește prost pe o bază proastă, nu avem cum să scoatem rezultate. Contează foarte mult la nivel de club antrenorii cu potențial.

Există în momentul de față o mică gimnastă pe care tu ai paria, care e promițătoare?
Am fost recent la Cupa Petrom de la Izvorani, ”Țară, țară, vrem campioane!”; ele sunt acum gimnastele care vor promite pentru 2020, 2024 și mai încolo. Sunt câteva talente și muncesc mult, se vede.

Dă-mi un nume!
Nu pot să-ți dau nume, pentru că am observat că atunci când pui presiune pe un copil, el ține să-ți demonstreze că este cel mai bun, dar în momentele principale clachează. Am pus ochii pe câteva fetițe. Doamne, ajută să se formeze o echipă! Măcar șase să fie, ca să nu zic zece, că zece ne-ar trebui, ca să avem și rezerve.

Plănuiești să ai copii?
Un copil înseamnă o responsabilitate, înseamnă să mă învârt în jurul lui, și trebuie să o faci cu persoana potrivită, care să se dedice, nu doar să bifezi acțiunea că ai făcut un copil. În momentul în care voi avea pe cineva – eu știu? – să pot să fac acest pas, îl voi face. Îmi plac copiii, dar în momentul de față îmi place să lucrez cu ei și să ne jucăm.

Palmaresul Sandrei Izbașa

• două titluri olimpice: la sol (2008) și la sărituri (2012)
• cinci titluri europene: la sol (2006, 2008, 2011), pe echipe (2008), la sărituri (2011)
• vicecampioană mondială: la bârnă (2006)
• două medalii olimpice de bronz: pe echipe (2008, 2012)
• două medalii de bronz la CM: la individual compus (2006), pe echipe (2007)
• cvadruplă vicecampioană europeană: pe echipe (2006), la individual compus (2007), la bârnă (2007, 2008)
• o medalie de bronz la CE: la bârnă (2006)

Zâmbetul Sandrei Izbașa ”spune” că sacrificiile făcute în copilărie din dorința de a deveni o gimnastă de top au meritat. (FOTO: Adrian Manolache)

Urmărește-ne pe Google News