Într-o perioadă în care fotbalul românesc o duce ca vai de capu lui, dinspre Giurgiu ne vin veşti surprinzătoare. Printre anunţuri referitoare la abandonarea afacerilor sale, pe motiv de popor nerecunoscător, şi dezminţiri legate de implicarea în anchetele, la mare modă azi, ale DNA, Ioan Niculae, patronul Astrei, ne luminează în privinţa apropiatei mini-revoluţii de la malul Dunării: ”Mulţi jucători au venit şi stau aici pentru bani. Avem mercenari la echipă şi trebuie transferaţi, pentru că nu sunt cu sufletul alături de echipă. Vreau să avem jucători care să pună sufletul pentru această echipă”.
Mâna lui dreaptă, Narcis Răducan, proaspăt lansat – zice ”netul” – pe piaţa legumelor şi fructelor, deci militant al unei alimentaţii sănătoase, completează cu un discurs pe măsură: ”La primăvară, vrem să devenim un club sănătos”.
Adevărul este că Astra tinde să devină un mister pentru fotbalul românesc. Finanţată de, se spune, cel mai bogat afacerist român, echipa care a pierdut concurenţa cu Petrolul în Ploieşti, apelând la viza de flotant la Giurgiu, se complace în postura unei eterne promisiuni.
”S-a născut talent şi a murit speranţă” sună elocvent caracterizarea făcută, mai mereu, fotbaliştilor cu cariere ratate din varii motive. Astra pare să se străduiască din greu să mute definiţia şi în planul cluburilor. Cu o situaţie financiară mai mult decât decentă, ceea ce nu-i puţin lucru în ziua de azi, formaţia giurgiuveană a tot dat impresia că ameninţă dominaţia Stelei, punctând cu o Cupă a României şi cu o Supercupă.
Numai că – ghinion! – titlul rămâne, în continuare, o Fata Morgana, prestaţiile din Europa sunt, cu rare excepţii, dezamăgitoare, jucătorii vin şi pleacă, unii cu scandal, într-un ritm ameţitor, antrenorii, aşijderea. Când toată lumea spera ca Astra să devină, în fine, o certitudine, o variantă reală la hegemonia roş-albastră, noile promisiuni generează doar confuzie şi scepticism.
E îndreptăţită, aşadar, încercarea de a găsi explicaţii logice pentru aceste lufturi repetate. Cei mai mulţi comentatori arată cu degetul spre caracterul patronului, guraliv, impulsiv, inconstant, ”degrabă vărsătoriu de sânge”… El însuşi, cauţionat doar de faptul că are dreptul, nu şi beneficiul aferent, de a vorbi pe banii lui, a găsit, în schimb, o cauză majoră: excesul de mercenari. Neglijând faptul că, până la urmă, oamenii care lucrează pentru el, în celelalte businessuri, sunt tot nişte prestatori de servicii contra bani. Conform tuturor tratatelor în materie, vrem, nu vrem, asta e esenţa capitalismului!
Vremea carierelor îndelungate la un singur club, a unui Cornel Dinu, Paul Cazan sau Florea Ispir, s-a dus demult şi e greu de crezut că se va întoarce curând. Iar pe un Gerrard, de exemplu, doar contractele generoase i-au stimulat decisiv ataşamentul faţă de Liverpool. Deci, ce i-ar putea sensibiliza atât de tare, deocamdată, pe jucătorii Astrei, în afara unui salariu cât de cât atractiv?
Asimilarea totală, de către Giurgiu, a trupei lui Budescu e un proces de durată, dovadă şi huiduielile, explicabile şi nu prea, adresate nu demult chiar căpitanului. Apoi, apariţia unei generaţii de jucători care să ajungă să se confunde, deopotrivă, cu echipa şi cu oraşul (implicând, deci, sentiment şi sentimentalism) cere timp şi răbdare.
Până atunci, canalizându-şi, sper, eforturile manageriale pentru aceste obiective strategice, colericul om de afaceri n-are, din păcate, decât tot varianta mercenarilor. Pe care – asta e ştiinţa unui lider adevărat! – trebuie să-i facă să pună capul în gheată nu doar pentru banii patronului Niculae, ci şi pentru omul Niculae. Ăsta ar fi primul pas spre sănătatea pomenită de Narcis Răducan şi pe care, în contextul actual, ar trebui s-o viz(s)eze tot fotbalul nostru.