Cristian Costache evocă momentul de cumpănă traversat de singurul proiect corect al fotbalului românesc. ^Viitorul cu prezent confuz

A făcut și va mai face, probabil, vâlvă impotența Viitorului în partida din Giulești. Cu doi oameni în plus preț de aproape 50 de minute, echipa lui Hagi a măcinat în gol, amenințând în doar vreo două rânduri, mai serios, poarta Rapidului, o echipă care, dacă nou-venitul Coimbra n-ar fi părut că s-a încălțat invers atunci când s-a prezentat singur în fața lui Albuț, ar fi produs o surpriză mai mare decât, orice s-ar spune, a și fost!

Prologul fiind schițat, nu-i nevoie, cred, să reamintim că Viitorul reprezintă un fenomen important pentru fotbalul românesc, un proiect pe care-l tot așteptăm maturizat, concretizat, într-un fel sau altul. Recent, am aruncat un ochi spre apariția primului management exclusiv străin la un club autohton, Ceahlăul. Caz exotic, aventura lui Massone pălește de acum în fața unui subiect cu mai mare grutate, această imensă speranță de mai bine pentru parohia încăpută – culmea! – pe mâna unui opozant declarat al lui Hagi, încă novicele Burleanu.

Trecutul recent evidențiază elocvent meritele fostului nostru mare jucător în punerea pe picioare a singurei construcții logice, de perspectivă, din fotbalul românesc. (Mor când îi aud pe unii perorând despre „constructorii de echipe”, prestatori, în realitate, ai unei munci de impresari sadea, cu bănuitele beneficii de rigoare, care pozează în manageri de succes, când iese bine, ori invocă modestia băncii tehnice și problemele financiare, atunci când se-mpute treaba!). Perspectiva este și ea, neîndoielnic, încurajatoare, mizându-se cu argumente pe explozia și fructificarea generațiilor ce tropăie nerăbdătoare în bătătura lui Gică.

Recomandări

Crima pasională din lumea bună a Bucureștiului care a rămas nerezolvată și la 90 de ani distanță. Cum a sfârșit Tita Cristescu, prima Miss România

Paradoxal, mai greu e de emis vreo certitudine despre prezentul unei echipe care cuprinde în denumire o localitate, Constanța (ca sediu social), se antrenează în alta, Voluntari, joacă într-o a treia, Chiajna, și are Academia de juniori rămasă la Ovidiu! O realitate confuză, generată, din păcate, și de câteva mari handicapuri ale patronului „autoînvestit” să ducă, printr-un cumul inedit la noi, și atribuțiunile de manager tehnic.

Puternica personalitate a lui Gică Hagi eclipsează tot în jurul său. Abandonurile rapide ale lui Stelea și Răducan vorbesc îndeajuns despre dificultatea relației cu părintele Viitorului, pe care, bănuiesc, nu se încumetă mulți dintre apropiați să-l contrazică sau, mai rău!, să dea cu pumnu-n masă pentru a-și impune un punct de vedere. Acum vreo trei ani, am prins un turneu de pregătire, în Antalya, al Viitorului. Cu Cătălin Anghel antrenor parcat pe margine, atenția cârlanilor din teren era îndreptată exclusiv spre indicațiile continue, mai mult răstite decât rostite de Hagi din tribună. E doar unul dintre exemplele sugestive în privința faptului că patronul s-a transformat într-un factotum care, din păcate, își poate mina propria construcție.

Tobă de fotbal, nu mă îndoiesc, Gică n-are oratoria printre virtuțile sale. Lansează discursuri cu oarecare miez, a căror expunere în public se plasează însă la limitele limbii române și ale coerenței. I-ar sta bine alături un comunicator versat, care să-l sprijine consistent în mediatizarea și mai eficientă a proiectului său remarcabil sau care, mă gândesc, să-l mai tragă de mânecă atunci când se aventurează în dizertații nesusținute convingător. De pildă, atunci când vituperezi împotriva „insolvenților”, nu poți să nu ții cont de faptul că tu însuți beneficiezi, în diferite forme, de banii publici ai unei localități. Echipei lui Hagi i se promisese un stadion de 10.000 locuri, construit cu bani provenind din bugetul local, apoi, după ce citești că „i s-a tăiat finanțarea” din partea primăriei, realizezi că existau și alte sume pentru care Viitorul își luase viză de flotant în Voluntari. Până una, alta, insolvența e o practică poate imorală, dar legală. Pentru banii publici alocați sportului, însă, unii aleși locali sunt deja în spatele gratiilor, alții, pe lista de așteptare…

Recomandări

Trecerea la ora de iarnă. Când a apărut conceptul și cum a evoluat de-a lungul timpului. Dr. Richard Constantinescu: „Un experiment social cu implicații adânci” | Interviu

În plan strict sportiv, Gică a părut să balanseze, multă vreme, între varianta sprijinirii copiilor săi cu un nucleu, fie și redus, al unor jucători experimentați și cea a expunerii unei trupe alcătuite exclusiv din tineri de perspectivă. Doar rezultatele aduc totuși încrederea de care aspiranții săi au nevoie ca de aer pentru a se împlini complet. Iar aparițiile de dată recentă ale unor Mitrea, Albuț, Cătălin Munteanu, Nicoliță sau Henrique vorbesc despre o schimbare din mers a strategiei. Dacă alegerile au fost inspirate ori ba rămâne o altă dilemă de moment.

„And last but not least”, handicapul major al construcției „Regelui” e lipsa identității, a obârșiei. Pe cine, în afara unui mare jucător, reprezintă această echipă? Uitați-vă ce tinde să devină, în lipsa suportului popular, un brand precum Steaua! Sclipirea unui nume ca al lui Hagi ar trebui să fie doar un bonus, considerabil, pentru club care ar avea nevoie să se identifice cu o comunitate, preferabil mai numeroasă. Varianta relocării la Ovidiu, de care se vorbește acum, după problemele apărute la Voluntari, e de luat în calcul, dar nu cea salvatoare. Gică trebuie să lupte pentru revenirea la Constanța, oraș cu care geniul fotbalistic de altădată s-a identificat mereu și care, la rândul său, l-a avut ca emblemă până la iscarea unor ambiții puerile.

Recomandări

Culmea interceptărilor. Fost șef de la Imigrări Caraș-Severin, acuzat de corupție, înregistrat de DNA în timp ce vorbește singur: „Care … e ăsta!? Nu înțeleg”

Sau, dacă – scuzați expresia! – dracu e chiar atât de negru, ar trebui copiat exemplul de odinioară al lui Toni Doboș, care și-a luat AEK-ul de la București și l-a făcut cadou unei Timișoare pasionale, lăsată atunci orfană de fotbal grație „celebrului” Zambon. Poate că așa nu va mai frapa pe nimeni, așa cum mi s-a întâmplat mie, după amintita remiză din Giulești, o declarație de genul „e greu să joci în Giuleşti. Ai mei au acuzat această presiune, mai ales când aveam doi oameni în plus pe teren. Nu au făcut ce trebuia atunci, le-a fost teamă!”. Dacă, după trei ani de Liga I, te copleșește un stadion doar pe jumătate ocupat, e limpede că trebuie să alegi cât mai repede una dintre soluțiile despre care vorbeam cu doar câteva rânduri mai devreme!

Urmărește-ne pe Google News