Cristian Costache înlocuiește vechile „retrospective” cu un alt gen de concluzii, originale, la finalul Ligii I. ^Nedumeriri d’ale noastre, românești (I)

Pentru că ultimele meciuri n-au mai contat, aș spune că a 97-a ediție (a 77-a în sistem divizionar) a principalei competiții fotbalistice interne și-a dat obștescul sfârșit joi, 28 mai 2015, când, oricât de neutru sau blazat te-ai pretinde, era imposibil să nu te fi captivat tensionatul finiș al luptei pentru titlu! Un final cu accente de thriller (condimentat și cu un pic de melodramă, cele două victorii ale unei retrogradate, Oțelul, pe terenurile campioanei și vicecampioanei), dar simulând, aș zice, și un bobârnac dat celor ce-au repudiat, fără argumente rezonabile, sistemul cu 18 echipe.

Odinioară, acum venea „ceasul bilanțurilor”. Responsabilii cu statistica ordonau în fel și chip marfa oferită de cele 306 meciuri de pe prima scenă și „golurile” din pauzele competiționale se umpleau cu variațiuni pe aceeași temă. Ca să păstrez oarecum tradiția, mi-am permis să însăilez un alt fel de rezumat al ediției 2014-2015. Concluzii originale, care ne diferențiază amar de restul lumii (nu doar fotbalistice) civilizate.

Parafrazând una dintre replicile memorabile ale celebrelor „BD”-uri, ce avem noi aicea? Povestioare poate haioase, dacă unele n-ar fi triste, din care ar trebui să tragem ceva învățăminte, mai ales că o viață întreagă ni s-a spus că/să învățăm din înfrângeri (aici ar fi mai potrivit, parcă, termenul „prostii”).

Recomandări

Procesul de 9 miliarde de euro dintre foști angajați ai Petrom și Guvernul României, care ar putea secătui bugetul țării

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, să începem prima parte a retrospectivei cu echipa campioană. Costel Gâlcă, fără a da impresia vreunui mare antrenor, are însă meritele sale, putând să devină unicat în fotbalul românesc, în eventualitatea unei victorii în finala Cupei României: primul antrenor care ia trei trofee în decurs de nici două săptămâni! Răsplata, în variantă românească: îl dai afară!?

Altă situație inedită, cu un alt antrenor. Cristi Pustai poate revendica și el o medalie de vicecampion, după cele 15 puncte adunate pe banca ASA-ului, în a doua jumătate a turului. Cârtitorii îi pot pune în cârcă însă, la fel de bine, și retrogradarea a două echipe, Rapid și Gaz Metan. Pe cea de-a doua, la care a acționat – că tot e subiect la modă – sub acoperire, a „consiliat-o” pe banii Rapidului, de la care a solicitat (nu se știe dacă a și primit) banii pe restul contractului! Original sau ce?

ASA, marea surpriză a ultimei ediții (o nou-promovată, nu uitați!), a devenit subiectul poveștilor de succes în momentul în care, recuperând spectaculos cele 13 puncte care o despărțeau, la un moment dat, de Steaua, a ajuns pe primul loc. Cum a fost creată „marea echipă”, cum au riscat unii, cât de inspirați au fost alții, cum s-au adus gratis jucătorii etc. După ce echipa a revenit pe locul doi, discuțiile au cotit-o brusc: echipa se destramă, antrenorul nu mai rămîne nici el, de unde vor mai veni finanțările, vine colapsul ș.a.m.d.! Păi, chiar așa, în doar câteva zile, s-a și spulberat „proiectul de succes”? Plus că eu, unul, am o altă mare nedumerire. În momentele de mare entuziasm, local și national, artizanii preconizatului triumf erau managerii care au construit echipa. Pentru finalul dezastruos, cu trei înfrângeri (două la echipe retrogradate) în ultimele patru runde, nu se înghesuie nimeni să-și mai aroge vreun merit? Probabil că, nu prea băgat în seamă la ora laudelor, va plăti Ciobotariu, ultimul dintre cei trei antrenori care au stat pe banca ASA-ului. Acest ultim aspect, cu vânzoleala de pe bancă, nu e, cumva, un alt indiciu, nesesizat, că proiectul scârțâia pe alocuri?

Recomandări

Ce poate face Iohannis pentru România

Hai să mai și râdem cu ardelenii, nu doar să le plângem de milă! Tg. Mureș a intrat, probabil, în istorie drept primul oraș din lume unde se sărbătorește cu artificii și confetti pierderea titlului! Asta îmi amintește, cumva, despre o povestioară spusă de Teo Codreanu, fosta mare extremă a Rapidului. Echipa care urma să devină campioană în iunie 1967 se deplasa către stadionul din Ploiești, unde juca ultimul meci, crucial, cu Petrolul. În drumul autocarului a ieșit un cortegiu funebru. Regretatul Dan Coe și-a făcut câteva cruci și a decretat: „Ăsta-i semn bun! Să-i dea Dumnezeu sănătate!”. Mortului, adică…

P.S. Nu ratați continuarea, pentru că – iar împrumut o vorbă deja consacrată – nici nu știți ce pierdeți! Marfă mai e destulă.

Urmărește-ne pe Google News