Cristian Costache rememorează capitalul uriaș de încredere și așteptare cu care fusese creditată ”generația de aur”.^Visurile noastre deșarte

Acum vreo săptămână, Ovidiu Ioanițoaia și-a ales ca subiect vânzoleala din tagma antrenorilor din campionatul intern, remarcând că doar Gâlcă, Șumudică și Leo Grozavu figurează pe lista scurtă a tehnicienilor integraliști în tur.

Poate nu atât subiectul în sine, rumegat și cu alte ocazii, cât titlul mi-a rămas în minte: ”Jucători cu nume, antrenori anonimi”. Trimiterea era făcută, mai exact, către antrenorii nou-instalați în această iarnă, gen croatul Lokica, brazilianul Ze Maria ori băștinașul Dănuț Matei, înrolați într-un campionat care, cu câteva excepții (Rednic, Cârțu sau Hagi), nu adună CV-uri impresionante sau performanțe remarcabile.

Ideea, legată tot de breasla antrenorilor români de fotbal, este însă, în ceea ce mă privește,  alta. Rememorând speranțele imense puse în generația de excepție care ne-a bucurat acum două decenii, la World Cup 1994, vă readuc sub priviri și câteva dintre sloganurile la modă atunci: ”Hagi, președinte!”, ”Ar trebui să ne faceți statuie!” ori ”Să vină generația de aur să ne salveze!”.

Tratez cu condescendența și nostalgia de rigoare primele două scandări, admițând că, deși n-a fost ea chiar de aur (poate doar Steaua 86 să fi meritat o titulatură de soiul ăsta), generația aceea a scos, la propriu, fotbalul românesc din anonimat. În privința părții cu ”salvatul” merită totuși insistat un pic.

Recomandări

Marcel Ciolacu, George Simion și Elena Lasconi, pe primele trei locuri în cursa prezidențială | SONDAJ

Trecută bine de 40 de ani, oastea lui Hagi ar fi trebuit să domine autoritar, într-un fel sau altul, câmpul de luptă din fotbalul nostru. Bun, însuși liderul, Gică Hagi (autoinstalat și ca antrenor, mai nou), a inițiat singurul proiect serios, Viitorul, și chiar a ajuns președinte, dar de club. Dincolo de promisiunile rămase în picioare și de o amortizare nesemnificativă a investiției, realitatea nudă înseamnă însă o echipă din partea a doua a clasamentului Ligii I și două talente deja lansate, Iancu și Chițu, ce par, mai degrabă, să dezamăgească decât să confirme. 

Ce ar fi de inventariat, în rest, dacă parcurgem lotul care a izbutit traseul de neuitat de la Mondialul american? Singurii care au mai scos capul, Dan Petrescu și Dorinel Munteanu, luând câte un titlu, cu Urziceniul și, respectiv, Galațiul, sunt acum pe margine. Ca, de altfel, și Stelea, Mihali, Prodan, Panduru, Stângă, Iulian Chiriță, Răducioiu sau Marian Ivan. Panduru și Ilie Dumitrescu s-au metamorfozat în analiști TV, dar asta îmi amintește de o vorbă veche, a nemuritorului Ioan Chirilă (producție proprie sau împrumutată, nu știu exact): ”Suntem o țară de selecționeri. Cea mai bună echipă va fi întotdeauna aceea care nu va juca niciodată!”.

Gâlcă, Selymes, Viorel Moldovan și Ștefan Preda au rămas în fenomen, cu speranțe de ascensiune doar pentru primul, Beldodedici și Vlădoiu figurează la grămadă pe statul de plată al FRF, Prunea se chinuie, pe post de conducător, cu naveta între primele două eșaloane, iar Gică Popescu e, din păcate, se știe unde, după ce eșuase în mai toate business-urile încercate, inclusiv cele fotbalistice. Singurul realizat profesional ar fi Ionuț Lupescu, dar, pentru cei de-acasă, impune doar titulatura, director tehnic în cadrul UEFA.

Recomandări

George Simion, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Îi curățăm direct dacă le dau numele” | EXCLUSIV

Pentru a ne lărgi spațiul de manevră, am putea să deviem ușor spre Italia 1990 ori spre Franța 1998, dar, și așa, în prim-plan n-ar mai ieși decât Rednic și Andone, cu titluri luate acasă. Adăugăm însă alte și alte dureroase alunecări în anonimat: Lung senior, Cămătaru, Lupu, Lăcătuș, Balint, Mateuț, Sabău, Adrian Ilie, Radu Niculescu, Doboș, Filipescu, Daniel Timofte, Gabi Popescu sau Craioveanu. Unii, conștienți că n-au chemare pentru asta, poate nu și-au mai dorit să continue în branșă, încercând altceva, dar mulți dintre ei au insistat zadarnic să-și încropească o carieră tot în fotbal.

S-a spus, și s-a confirmat mai mereu, că marii fotbaliștii nu ajung, cu rare excepții, și niște mari antrenori. E adevărat, dar, la noi, dintr-o listă atât de lungă, poate nu neapărat vârfurile acelei generații puteau să rupă norii…

Rândurile de față, probabil v-ați convins, nu conțin nici măcar o brumă de critică sau reproș. A fost doar o concluzie, amară, și un addendum obligatoriu la ”mapa profesională” a tot mai vlăguitului nostru fotbal.

Urmărește-ne pe Google News