România a intrat, după experiența tristă de la Euro 2016, când a pierdut în fața Albania și n-a reușit să iasă din grupă, în rândul naționalelor de fotbal cu selecționer străin. S-a considerat, din partea conducerii FRF, că soluțiile interne sunt expirate și s-a mers spre inovație.
O astfel de rețetă a fost adoptată, înaintea noastră, de alte reprezentative europene. Selecționer străin au avut Grecia, Ungaria, Elveția, Rusia, dar și națiuni mari, precum Anglia. În schimb, forțe ca Italia și Germania au rămas conservatoare, preferând variantele naționale.
De ce s-a apelat la astfel de soluții? Atunci când nu deții un sistem pus la punct (campionat puternic, școli de fotbal care să producă pe bandă rulantă) care să-ți furnizeze fotbaliști de calitate, metoda adoptată este să cauți omul providențial. Cel care, plătit peste medie, să reușeacă să facă biciul să pocnească! Și, dacă se poate, să fie și un nume mare, ca să ”ia ochii”. În celelalte cazuri, sistemul din spatele naționalei care produce jucători este suficient, iar antrenorul poate fi ales dintre nume comune. Iată câteva cazuri de succese / eșecuri. Rămâne să vedem unde îl vom încadra pe Daum, plătit cu 600.000 de euro pe sezon.
Capello și Eriksson n-au scos Anglia din mediocritate
Exemplul de care ne-a lovit recent este Albania. Ciuca bătăilor în preliminarii, băieții de la Tirana au reușit o calificare uriașă la Euro 2016. Asta după ce l-a numit pe Gianni De Biasi, un antrenor fără o carte de vizită care să te dea pe spate. Aflat la vârsta optimă pentru a fi selecționer, 60 de ani, tehnicianul italian s-a făcut astfel remarcat.
Italienii, veniți cu școala de antrenori de la Coverciano, au avut succes și la alte reprezentative. Giovanni Trapattoni (78 de ani) a dus Irlanda la baraj, în 2009, unde a fost eliminată de Franța și de un arbitraj ostil.
Au fost și eșecuri. Fabio Capello n-a făcut mare brânză la naționala Angliei și la cea a Rusiei. Britanicii n-au înregistrat saltul de calitate pe care l-au așteptat de la magul peninsular, cel care antrenase la AC Milan și la Real Madrid. Rușii și-au încercat norocul și cu olandezul Guus Hiddink, care n-a rupt gura târgului.
Anglia a dat chix și când l-a ales pe suedezul Sven Goran Eriksson. Naționala britanică n-a prins nici măcar o finală de turneu final, în istoria sa recentă.
Antrenorii nemți au avut succes ca selecționeri străini. Otto Rehhagel (78 de ani) este cel mai bun exemplu. Ajuns la greci în 2001 (a plecat în 2010), ca un produs ”expirat”, la 62 de ani, cât avea Daum când i-a preluat pe tricolori, i-a făcut pe eleni campioni au europeni, în 2004. Și asta cu un joc care seamănă cu al României, preponderent defensiv. Spre deosebire de ”motorul Otto”, grecilor nu le-a mai ieșit ”schemna” cu portughezul Fernando Santos sau cu italianul Claudio Ranieri. Portughezii s-au ”ars” cu brazilianul Luiz Felipe Scolari, care le-a ratat titlul european acasă, în 2004, pierzând în fața Greciei atât în grupe, cât și în finală.
Elvețienii sunt lideri cu Petkovici, Spania se mulțumește cu Lopetegui
În schimb, ungurii n-au nimerit-o cu Lothar Matthäus, care s-a dovedit a fi un Playboy. Nume mare ca fotbalist, minuscul ca antrenor. S-a remarcat cu aventurile sale amoroase. Lothar a antrenat Ungaria (2004-2005) și Bulgaria (2010-2011). Maghiarilor le-a mers însă minunat cu germanul Bernd Storck, acesta calificând Ungaria la Euro 2016.
Elvețienii au fost mereu cosmopoliți. Au îmbrățișat mai mereu soluții externe. În trecut, englezul Roy Hodgson, iar în prezent, sârbul Vladimir Petkovici. Acum, cu Petkovici la timonă, Elveția este lider în grupa de calificare la CM Rusia 2018. În Grupa B, Elveția are 15 puncte, iar Portugalia, campioana Europei, are 12 puncte.
Un exemplu din tabăra opusă. Spania merge cu localnicul Julen Lopetegui, asta pentru că are în spate un ”sistem” care produce valori. Automatismele Barcelonei și cele ale Realului sunt suficiente pentru a oferi o selecționată puternică, iar antrenorii de pe bancă pot fi nume din linia a doua sau chiar ieșite din marele circuit (Vicente Del Bosque sau Luis Aragones).
România a ”exportat” selecționeri la naționala Franței (Ștefan Covaci, 1973-1975), a Ungariei (Emeric Ienei, 1992-1993) și a Greciei (Anghel Iordănescu, 1998-1999).