„Pe la cinci ani făceam deja trei sporturi, pentru că am fost un copil foarte energic. Gimnastică, înot și mai mergeam și la dansuri! Antrenorii de la gimnastică m-au sfătuit să merg mai departe. Nici eu, nici părinții mei nu am plecat vreodată cu gândul că voi participa la campionate mari. Nu! Am mers doar pentru că mă simțeam bine acolo”, spune Diana.
„Mergem acasă, te apuci de școală, end of story”
Și chiar dacă are un bronz olimpic la Londra, alta este medalia cea mai dragă. „Cred că primul Campionat European, prima medalie de aur a fost cea mai frumoasă. Poate nu pentru mine neapărat. Eram un copil, aveam 15 ani pe atunci, dar părinții mei au fost cei care au realizat greutatea acelei medalii și faptul că toți anii de muncă au meritat”, a dezvăluit Bulimar „La feminin”.
Doar că accidentările, șase la număr, i-au stopat o carieră care începuse extrem de bine. „N-am fost nici prima, nici ultima care a avut aceste accidentări. Odată l-am sunat pe tata din baie și am zis: «Nu știu dacă mai vreau, nu știu dacă mai pot!». «Dacă tu crezi că ăsta e punctul zero și chiar nu mai poți, OK, mergem acasă, te apuci de școală, end of story»”, a povestit fosta gimnastă.
„Fugeam la magazin și ne luam dulciuri”
În cadrul emisiunii „La feminin”, Diana și-a amintit și năzbâtiile pe care le făcea alături de restul colegelor în cantonamente, acolo unde aveau un program extrem de strict.
„Fugeam la magazin și ne luam dulciuri și le ascundeam. Toate ne doream lucrul ăsta. Fiecare avea un rol anume: una ținea de șase, una pleca, una avea ghiozdanul, una se cățăra înapoi în cameră. Eu eram la stat de șase, eu asta cu alergatul nu prea o aveam. Plus că nu știam unde-i magazinul ăla exact, dar le trimiteam pe fetele mai mari și noi țineam de șase”, a mai povestit Bulimar.