Egalul care nu ucide speranta

Daca Steaua ar juca mereu asa cum s-a exprimat in primele 45 de minute ale razboiului cu campioana, probabil distanta in clasament dintre oamenii lui Piturca si restul lumii s-ar masura in ani lumina.
Dar cum conditia fizica a avut intotdeauna limitele ei intre granitele fotbalului romanesc, benzina stelista s-a indoit cu apa de ploaie in momentul in care jumatatea decisiva a confruntarii statea sa inceapa. Pana atunci insa, canonada ros-albastra doborase de trei ori reduta rapidista.
Primul s-a inscris la cuvant Fl. Dumitru, bolta de senzatie peste gafeurul Dolha, apoi s-a bagat in seama si Dinita, oportunist colosal prin varza defensivei giulestene. Desavarsirea momentului de gratie a fost scrisa de Dorinel Munteanu, lob estetic peste inexistentul Dolha. intre cele trei bucurii ale lui Gigi s-a strecurat si golul de manual al lui Galamaz, cap destept din 10 m si bomba invingatoare a lui Radoi, anulata ciudat de mult prea rigidul Tudor. in mijlocul asaltului stelist si in minutele de dinainte de odihna, Maftei a intors pentru Ziyati si marocanul a rupt plasa cu un voleu esential si pentru Dan Petrescu, si pentru speranta Legionei Granata. E 3-2 si totul se joaca.
La reluare, aceleasi distributii, dar alt registru. Prima victima a efortului e Dorinel Munteanu, impecabil pana atunci, care face intindere dupa patru minute si iese schiopatand. Rapidul ocupa mijlocul si preseaza tot mai periculos, Steaua se apara, dar e clar ca frica si rezultatul apasa totusi prea mult pe umerii „militarilor”. si eroarea stelista vine tocmai pe mana capitanului de oaste Radoi, care greseste aiuritor la 40 m de buturile lui Tudor, prilejuindu-i lui Niculae revansa unui 3-3 de neconceput dupa primele 30 de minute. Se termina egal si nimic nu s-a pierdut pentru nici una din combatante, desi in stefan cel Mare ultimul fluier al arbitrului nu s-a prea auzit. Acolo era deja vremea sampaniei.

Urmărește-ne pe Google News