Comentează“Doctorul” a activat ca fotbalist al Unirii Urziceni între anii 1973 şi 1980, iar la 37 de ani a devenit antrenor al echipei, funcţie pe care a păstrat-o timp de 13 ani, până în 1993. El îşi aminteşte că, în urmă cu câteva decenii, clubul ialomiţean nu se lăfăia în luxul de azi şi, pentru că oraşul era unul modest, se visa la forţa financiară a Sloboziei sau a Călăraşiului.
“Mai sus de liga a treia nu am putut să urcăm, oricât ne-a zbătut. Țin minte că făceam o listă pe care o prezentam responsabililor din primărie, dar ne dădeau doar cât să nu murim. Echipamentul îl cumpăram pe sume modice de la federaţie, care după ce naţionala juca câteva partide cu un rând, îl vindea aproape pe nimic. La meciurile din deplasare ne duceam cu rata sătească sau cu camioane, care se mai şi stricau. Nu erau condiţiile sau rezultatele din ziua de azi, dar am ţinut în viaţă fotbalul din Urziceni cum am putut”, îşi aminteşte veterinarul Poiană.
Deşi în tinereţe a fost ofertat de Dacia Piteşti sau de FCM Braşov, Poiană a preferat să meargă la Urziceni, unde, pe lângă un apartament, o butelie şi alte avantaje, i s-au oferit atât lui, cât şi soţiei, posturi de medici veterinari la complexuri zootehnice din apropierea oraşului. Primele de joc erau puţine, dar oamenii din zonă le mai umpleau fotbaliştilor portbagajul cu găini, curcani, vin, navete de Pepsi sau legume, iar după victorii, le făceau cinste la două dintre cele mai bune localuri din oraş: “Grădina de vară” şi “Apollo”.
“Primul stadion al echipei era undeva în centrul oraşului, printre blocuri, dar era unul modest, cu gradene doar pe o parte a terenului, aşa că s-a decis să se construiască un altul la ieşirea spre Mănăsia. După ce l-am transferat pe Dudu Georgescu, veneau la antrenamente câte 3-4.000 de suporteri. Soseau oamenii ca la urs să-l vadă pe câştigătorul Ghetei de Aur”, mai spune fostul antrenor al Unirii.
«Doctorul» are licenţa Pro
Nea Ion este mândru că, după ce a agăţat ghetele în cui, a urmat cursurile şcolii de antrenori, dar şi pe ale celei de arbitri. “Ca antrenor, am licenţa Pro, iar ca arbitru am categoria întâi, dar nu am reuşit să conduc decât meciuri de liga a treia, pentru că m-am apucat prea târziu de meseria asta. Am renunţat la postul din cadrul clubului din Urziceni, pe când echipa era în divizia secundă, pentru că era incompatibil cu funcţia de observator la nivelul ligilor a doua şi a treia. Mă ocup şi de cabinetul veterinar pe care îl am în Urziceni”, explică Ion Poiană.