ComenteazăCu Elisabeta Lipă (50 de ani), cvintuplă campioană olimpică la canotaj, actualmente președinte al federației de specialitate și al CS Dinamo, ne-am întâlnit în localul 55Jazz din Centrul Vechi al Bucureștiului. Timp de mai bine de două ceasuri, cea mai valoroasă canotoare din întreaga istorie a vorbit cu reporterii SportNews despre momentele importante ale carierei sale sportive, despre situația de astăzi a sportului românesc, despre planurile sale.
Sportnews: Ce proiecte aveți acum?
Elisabeta Lipă: Nu știu la ce proiecte vă referiți fiindcă proiecte poți să faci în multe direcții. Pe linie de sport. Pe linie de investiții. Normal că proiectul prioritare este performanța. Sunt președintele unui club sportiv. Iar performanța este obiectul nostru de activitate. Iar performanței îi trebuiesc multe elemente ajutătoare. Unitatea de măsură în sport sunt Jocurile Olimpice. Și de fiecare dată când se termină o ediție a lor noi deja o avem pregătită pe cealaltă. În acești patru ani apar, bineînțeles, și celelalte campionate. Mă refer la cele mondiale, europene, la sporturile individuale. Dacă vorbim despre cele de echipă, normal că dacă ne referim la valoarea jocurilor din România știm cu toții că este foarte scăzută. Și atunci bătălia foarte mare care se dă acum este în campionatul intern. Având în vedere că Dinamo are cam toate aceste discipline. Nu avem hocheiul…
Care sunt secțiile care merg la Dinamo, în momentul de față?
În momentul de față, clubul sportiv Dinamo are 23 de secții. Vorbesc despre cele din București, dar avem și clubul sportiv Dinamo Brașov, axat pe sporturi de iarnă. Schi alpin, sărituri, biatlon, toate le avem la Brașov. Luminița Pișcorean, care a cucerit titlul european la biatlon, este sportiva clubului Dinamo. Rezultate sunt, însă nici nu poți să ceri prea mult fiindcă și infrastructura este cum este. În ultimii ani, la noi a nins foarte puțin. Și atunci nu avem pârtie cu zăpadă. Așa că sportivii noștri de la disciplinele de iarnă mai mult se pregătesc pe afară. Îmi este greu să spun care secții sportive merg și care nu merg… Eu aș vrea ca toate să fie la un nivel cât mai ridicat. La Jocurile Olimpice de vară de la Londra, din 2012, din totalul de sportivi 53 au fost de la Dinamo. Secțiile reprezentative, care au și rezultate, nu numai la Jocurile Olimpice, dar și la campionatele mondiale și europene, sunt cele de gimnastică, unde Iordache și Bulimar sunt vârfuri de lance. De scrimă, cu sabrerul Tiberiu Dolniceanu și aproape întreaga echipă de sabie a României. 90% este de la Dinamo. De kaiac-canoe, cu echipajul de canoe dublu, Dumitrescu și Mihalachi, care a cucerit singurul titlu mondial într-o probă olimpică, în 2014. La judo, iarăși, Corina Căprioriu este sportiva noastră. Canotajul, unde aproape toată barca de 8+1, unde șapte fete sunt de la Dinamo. Nu pot să spun că mă satisface acest rezultat. Probabil că sunt prea exigentă, că mă compar cu rezultatele mele. Mi-aș dori să putem alinia mai mulți sportivi la startul competițiilor, sportivi mai buni, dar în același timp realizez că nu le pot cere imposibilul.
”Înainte copiii erau altfel implicați în sport”
Comparativ cu perioada în care erați sportivă, condițiile pe care le oferă clubul Dinamo, federația de canotaj sunt mai bune acum?
Nici nu se compară! Acum sunt infinit mai bune. Și aici vorbesc și de club, și de federație. Sportivii noștri se pregătesc, în marea parte a timpului, la Snagov. Să vă duceți să vedeți cum arată baza nouă, de la Siliștea Snagovului, care este baza Ministerului Tineretului și Sportului. O să vedeți o bază extraordinar de frumoasă. Un complex sportiv care se bate cu altele din lume.
Și atunci de ce se plâng mulți că infrastructura sportivă este învechită la noi? Că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?
Probabil că este vorba despre copiii care încep să deprindă tainele sportului. Era mai bine pe vremuri. Și să vă spun de ce. Nu cred că este o mare diferență între bazele de atunci și cele de astăzi. Cu siguranță, însă, că atunci copiii erau altfel implicați în sport. Altfel îndrumați către sport. Și până la urmă, erau obligați să facă sport. În vremea când eram în școala generală și chiar la liceu, aveam un profesor de educație fizică și sport dedicat, care știa cum să ne facă să iubim această disciplină. Eu, de pildă, am practicat atletismul. Și țin minte că făceam tot felul de competiții. Între sate, între comune. Județene.
În ce probă?
Maraton, sub nicio formă… (râde) Am început cu crosurile care se organizau. Patru kilometri. Semifond. Chiar am fost bună. Am făcut atletism din clasa întâi până în a opta. După care, la liceu, am practicat baschetul. Eram elevă la liceul ”Mihai Eminescu” din Botoșani. Și eram în echipa de baschet a liceului. Acum, câte licee au echipe? De baschet. Sau de volei. Sau de handbal. Câți copii la țară mai participă la competiții? Între sate. Între comune. Și când ajungeam la județ deja era un campionat mondial pentru noi. Ca și copii.
Care sunt cauzele?
Știm cu toții. Nu vă spun nimic nou. Copiii noștri au cu totul alte preocupări astăzi. Facebook-ul, tableta, telefonul, internetul…
Asta ar fi principala cauză? Că există mai multe tentații?
Cred că înainte de a face aceste interviuri cu noi, sportivii și oamenii de sport, trebuia să vorbiți cu șefi, persoane, oameni, spuneți-le cum vreți, din Ministerul Sănătății. Sau din Ministerul Educației. Și vedeați câți copii sunt scutiți de la educație fizică și sport. Câți copii sunt bolnavi. Câți sunt obezi. Câți mai fac sport.
Însă copiii noștri nu mai bat mingea nici pe maidan.
Lăsați că la fotbal este altceva! Acolo sunt încă mulți copii care îl practică.
Da, însă nu mai poți intra în curtea școlii să joci fotbal așa cum se întâmpla înainte. Trebuie să plătești! Presupune o cheltuială pe care nu toți copiii și-o permit. Spațiile pe care noi, înainte, jucam fotbal sunt acum pline de mașini.
Aici vă contrazic. În spatele blocurilor sunt amenajate spații de joacă mai multe decât le-am avut noi. Asta cu siguranță. Eu am stat în sectorul 3 mulți ani. Era, să zic, pârloagă acolo. Și copiii tot se jucau. Acum, au spațiu amenajat și tot nu se joacă. Nu mai au dragostea aceasta pentru mișcare. Faptul că s-au construit acele săli… Da. Am auzit diverse versiuni. Că unii sunt mulțumiți și că alții nu sunt. E foarte bine că s-au construit. Acele săli s-au construit strict pentru sportul de masă. Dacă îmi aduc bine aminte, totul a pornit de la un pariu între domnul Ion Țiriac și premierul României de atunci, Adrian Năstase. Și așa s-au construit cele patru sute de săli. Iar acum auzi că există nemulțumiri. Acolo unde s-au construit, cei care le-au primit cadou aveau obligația să le populeze. Să le verifice. Să vadă ce face constructorul. Cât despre întrebare… Peste tot se plătește. În întreaga lume se plătește. Eu sunt președinte de club. Și am o bază sportivă cu care chiar mă laud. Sportivii care fac performanță nu mai plătesc. Dar când sunt doar în faza ”stai să văd dacă îmi place sau nu” sau ”vreau doar să mă mișc”… Aceasta e doar o formă de agrement. Iar asta trebuie să se vadă într-o indemnizație din partea părinților… Copiii care sunt dotați de mici, iar antrenorul care îi vede și se bazează că vor ajunge mari performeri, cu siguranță că sunt îndrumați către sportul de performanță. Și nu plătește absolut nimic.
Suntem doar în stadiul de a reinventa Daciada
Sunt de acord. Peste tot, și aici, și în Occident a existat sport organizat. Mă refeream la copilul care vine de la școală și se duce să se joace. Cum se întâmpla și în cazul meu. Aveam foarte mult spațiu și nu trebuia să plătesc nicăieri. Erau oameni, scouteri cum se spune acum, care asistau în curtea școlii la un meci între două grupuri de băieți care nu erau neapărat elevi ai acelei școli. Și puneau ochii pe unul. Acum nu mai există curtea școlii liberă. Sau dacă e, trebuie să plătesc.
Curtea școlii poate să fie liberă dacă acea școală are un profesor de sport care este dedicat meseriei. Și care se ocupă și în afara orelor pe care le are în programa școlară. Căci de aceea există extra-curicula. În care copiii fac diverse activități. Unul vrea matematică. Altul să alerge. Sau să joace tenis. Dar nu poți să intri în școală oricum și să alerg că vreau eu.
Da, dar pe vremea mea nu te întreba nimeni dacă intrai în curtea școlii. Era un gard, te băgai prin el și intrai.
Păi vedeți! Vorbim de niște spărturi în gard.
Da, dar pe vremea aia se făcea, aparent cel puțin, mai mult sport.
Aia era o formă de mișcare. E clar! Când un copil intră printr-o spărtură în gard, în curtea școlii.
Dar Daciada era bună?
Nici nu se pune problema. Era bună! Mereu, acum, ne legăm și spunem hai dă reluăm Daciada. Sub o altă formă. Dar noi suntem în stadiul de ”hai să o reinventăm!”.
La modul teoretic.
Da, însă practic nimeni n-a făcut lucrul acesta. Să-i dea un nume. Nu contează ce nume.
Era o bază de selecție?
Da. Era. Normal că era o bază de selecție. Era o formă obligatorie de a face sport. Sunt convinsă că și atunci erau copiii care nu vroiau să iasă la sport, dar dacă nu o făcea profesorul îl punea absent sau îi dădea cinci… Se găseau diverse modalități de a-i sancționa. Și atunci normal că el se ducea și participa. La ora actuală, noi suntem doar în faza că vrem să facem, însă concret nu se întâmplă nimic. Școala este cea care îndrumă, educă, formează și trimite mai departe.
Selecționată la canotaj într-un grup de 60 de fete
Când ați ajuns la canotaj știați de el?
… Nici nu știam ce înseamnă acest sport. Chiar dacă eu am crescut pe malul Siretului. Nici nu știam să înot când am venit la canotaj. Apa e mică acolo unde m-am născut eu. Am trecut de la baschet la canotaj. Vorbim despre antrenori dedicați. Din partea clubului Olimpia s-a făcut, la nivel de țară, o selecție. Am fost selecționate atunci 60 de fete. Așa am pornit la drum. Într-o secție de canotaj a clubului Olimpia, care mai avea deja alte sportive consacrate. Au mai venit încă 60. Care ne-am cernut, ne-am cernut până am rămas eu singură!
Care a fost criteriul de selecție?
Cel care este și acum. Trebuie să ai o anumită înălțime, o anumită greutate, o anumită fibră. Structura corpului să fie creată pentru așa ceva. De modelat o modelezi după. Să te încadrezi într-un anumit șablon. Nu a fost nevoie să-mi povestească un roman pentru ca eu să vin la acest sport. Mi-a explicat și modul frumos cum a descris canotajul m-a convins să încerc. Nu auzisem de așa ceva.
Suna frumos pentru că urma să veniți la București?
Păi bineînțeles! Asta era partea a doua. Am venit în București la nici 16 ani. Singură, fără să am nicio rudă aici. Eram un copil. Noi suntem două fete la părinți. Nu pot să spun că am crescut cu Bentley la poartă, dar nu pot să spun că am avut o copilărie nefericită și că de aceea am ales calea sportului. Am avut o copilărie normală. Nu mi-a lipsit nimic. Sportul mi-a plăcut de mică. Sora mea a făcut și ea atletism. Și o aveam ca model. Fiind cu șase ani mai mare, alergam după ea.
Ea a continuat cu sportul de performanță?
Nu fiindcă s-a căsătorit. A ajuns la nivel de campionat național. Știu de la ea că a venit pe locul 2, fiind bătută de Natalia Andrei-Mărășescu.
Era mai bună la sport? Mai talentată?
N-aveam cum să fie… Că dacă era mai bună… (râde) Dacă ar fi rămas în sport, cu siguranță că ar fi ajuns departe. Pentru că avem aceeași mamă, același tată. Avem aceeași structură. Aceeași ambiție. Dar vedeți atunci n-a avut pe cineva lângă ea să o ajute să treacă peste acest prag. Sora mea a făcut liceul pedagogic. Se făceau cinci ani atunci. Și cum a terminat liceul a fost repartizată într-un sat de pe lângă Botoșani. A trebuit să se ducă la repartiție. Și așa s-a încheiat cariera ei sportivă. Dacă avea pe cineva lângă ea, care să o ajute, să o împingă, sunt ferm convinsă că ajungea mare în sport.
Mama sa n-a prea vrut să o lase singură în București
Părinții ce au spus când au aflat că plecați?
Antrenoarea a promis și a discutat cu părinții mei. Normal, mama, ca orice mamă… Îți lași fata la nici 16 ani… Căci acum sunt și eu mamă. Și fiul meu face 18 ani anul acesta. Eu cred că la 16 ani mi-ar fi fost foarte greu să-l las. L-aș fi lăsat căci și mie mi s-a întâmplat lucrul acesta, dar acum o înțeleg pe mama de ce a fost împotrivă. Fată fiind. Și a zis ”N-ai ce să cauți! La 500 de kilometri…”.
Se spune că tații sunt mai atașați de fete, iar mamele de băieți. La dumneavoastră a fost invers?
Probabil că și tata avea o strângere de inimă, dar când a văzut că sunt hotărâtă și vreau să mă duc mi-a zis că nu-i nicio problemă. Mi-a spus că vrea să vadă unde mă duc, ce fac acolo. Că trebuie să fac și sport, și școală. Că dacă nu le fac pe amândouă la una trebuie să renunț. Și cu siguranță că nu la carte. Tot timpul mi-o dădea exemplu pe sora mea. Că ea, dacă a învățat, a ajuns. Și că același lucru trebuie să-l fac și eu. Mi-a spus să țin minte. ”Că dacă mă faci de râs, eu te-am făcut, eu te omor!” (râde) Tata e un fenomen!
Se spunea că erați foarte puternică pe atunci. Prin asta ați impresionat pe antrenoarea care va selecționat?
Nu știu dacă eram puternică… Eram un copil, totuși. E adevărat că mă băteam cu băieții de pe uliță. Veneau mamelor lor la mama acasă. Îi băteam dacă nu mă ascultau. Mie mi-a plăcut de mică disciplina. Să fiu ordonată de mică. Eu provin dintr-un sat mic de pe malul Siretului. Sat de ucraineni. Unde se vorbește ucraineana. Suntem ortodoxi. Păstrăm tradițiile pe rit vechi. Români, dar de etnie ucraineană. Și la ora actuală, acolo sunt bătrâni care nu vorbesc românește. În sat, aveam școală generală clasele unu – patru. Doar atât. Pentru cinci – opt trebuia să te duci în alt sat. Directorul școlii era și este vecinul meu. La două-trei case de cea părintească. Și, ca-ntre vecini, s-a supărat tata cu el… Nu știu de la ce. Adulți fiind, se mai ceartă. Am mers la școală la mine-n sat și-n clasa a doua, certându-se cu tata, nu mi-a dat coroniță. Mi-a dat nu mai știu ce premiu. Doi, trei, mențiune… Normal că m-am supărat. Am coborât de pe scenă. Și i-am spus tatei că nu mă mai duc acolo la școală. Că mă duc, pe jos, și sunt vreo patru kilometri, la școala din celălalt sat. Căci nu erau microbuze pe atunci. Frig, ploaie, iarnă, primăvară, drumuri desfundate, mergeam zilnic pe jos, dus-întors. Normal că-ți faci condiție fizică. Normal că până la școală și-napoi trebuia să păstrăm ordinea. Să nu mergem răsfirați. Și cine nu mă asculta… Îi spuneam o dată, de două ori și apoi… Stai așa că te fac să m-asculți! (râde) Și veneau mamele vecinilor și spuneau: ”Iar mi-a bătut băiatul și nu mai vrea să meargă la școală!”
S-a speriat când a văzut căminul unde urma să locuiască
Ce ați găsit la Olimpia când ați venit în București?
Ajungem la infrastructura sportivă de care pomeneam mai devreme. Am venit în București când terminasem trimestru întâi. Căci atunci erau trei trimestre. Și pe 10 ianuarie 1981, am venit în Gara de Nord. La Informații, aveam întâlnire cu antrenoarea. Și hai la școală. La Liceul industrial numărul 18. În cămin, eram patru fete în cameră. Căminele, vai mama lor!
Unde era?
Jos, acolo, la CET Sud Vitan. Căminele, vai mama lor! Țin minte că vara eram mușcată de țânțari de ziceai c-am făcut vărsat de vânt. Și antrenoarea ne-a spus că dacă vrem să plecăm de acolo trebuie să muncim să ajungem la lot. Că numai așa ne duceam la condiții. Și cred că am ascultat-o atât de bine încât doar un an am stat acolo. În următorul an, junioară fiind, am făcut parte din echipa olimpică.
Cum a fost prima ieșire pe luciul apei?
Vai, nici nu vreau să mă gândesc! Normal că a fost un șoc pentru mine. Și de asta am plâns foarte mult. Căci ceea ce îmi spusese antrenoarea și cum am început nu coincideau deloc… Normal că am prins perioadă de iarnă. Și vâsleam în bacurile de la ”23 August”. Unde totul era monoton. Nu înțelegeam nimic. Mi-am spus: ”Cred că am greșit! Nu am ce să fac eu aici!” Și am vrut să renunț. După o lună.
Ce vi se părea ciudat?
Totul! De la bărci lungi, soare nu aveam nimic! Aveam o oră de vâslit în care să vezi același sportiv în față, același antrenor… Era altceva! Și să tragi în gol. Vânturai apa aia o oră! Ca la o moară. Fără să ai niciun spor. Și am spus: ”Gata, nu vă supărați, dar eu plec!”
Când spuneți că trăgeați în gol vă referiți la faptul că nu vă aștepta nicio recompensă pentru asta?
Nu. Nici vorbă! Că nu mi s-a promis nimic dacă vin în București, la canotaj. Nu mi-au spus că am mii de euro pe lună cum e la ora actuală.Mi-a fost descris canotajul într-un fel și când am ajuns era cu totul altceva. Antrenoarea, văzând potențialul meu, n-a vrut să mă scape din mână. Mi-a explicat că așa e iarna, când ne pregătim așa. Că ideal ar fi să putem ieși pe apă, dar dacă e gheața de un metru nu avem cum. Și am ieșit pe lac. Eu am învățat să vâslesc la Râmnicu Vâlcea, la baraj. Iarăși mi s-a părut ciudat. Însă acum înțeleg fenomenul. Eram 60 de fete și trebuia să se facă o selecție. Dintre ele nu toate corespundeau și nu toate aveau înclinație către performanță. Selecția s-a făcut la modul ăsta. Stăteam în cămin, la Liceul Sanitar, dar mâncam în centru. Și alergam de la baraj până la masă și înapoi. Iaurtul acela în borcănele îl urăsc! De când am terminat cantonamentul acela, acolo, am jurat să nu mai intru în viața mea într-un lacto-bar. Drumurile acelea, de trei ori pe zi, în alergare, a fost ceva… Acolo nu mi-a plăcut. Eu am venit în ianuarie, iar în aprilie am vâslit la fond, la Timișoara. După nici patru luni de canotaj am tras într-o barcă. Nu mai știu pe ce lor am venit, dar am vâslit. Apoi a venit vara și n-am scăpat nicio competiție pe lacul Herăstrău. Mi-aș dori ca generația de azi să aibe parte de atâtea concursuri câte se țineau atunci. Pe șapte sute de metri, de la Roată. Organizam cupe Olimpia, Metalul, Dinamo, Triumf… În fiecare sâmbătă și duminică noi aveam concurs. Câștigam pahare, șepci, tricouri. Era o nebunie! Abia așteptam. Era greu antrenamentul din cursul săptămânii. Și făceam naveta. Din Vitan, dimineața școală, apoi mergeam la masă, iar după amiază eram la antrenament. Și când primeam bilete de troleibuz și teniși chinezești, eram fericiți.
A primit 22.000 de lei pentru primul titlu olimpic câștigat
Câți bani ați câștigat prima oară din canotaj?
Dacă stau bine și mă gândesc, atunci când am început eu nici nu se punea problema de bani. Nici nu mă gândeam la bani. Era plăcerea de a concura, de a te lupta, apoi bucuria de a asculta imnul țării tale.
Dar primul titlu olimpic?
A venit foarte repede. În 1984, la Los Angeles. Pe atunci, o Dacie era 70.000 de lei. Aceea standard. Și dacă o vroiai cu îmbunătățiri, era 81 sau 83 de mii. Noi, atunci, am fost recompensați cu 22.000 de lei. După o așteptare de un an și ceva. Și nici nu s-a scris prin ziare. Nici n-a fost nimeni nemulțumit. Nici n-a întrebat. Ce să vă spun! Atunci nu erau banii pe primul loc. Știai că dacă ai valoare primești o casă sau aprobare pentru un televizor, pentru o mașină. Nu putem compara vremurile de atunci cu cele de acum, când, într-adevăr, merită să faci sport.
Ați primit oferte de a concura pentru alte țări în momentul în care ați început să aveți rezultate?
Au fost oferte și am și colegi care au rămas. Mi-au promis că-mi dau un salariu, casă, masă, însă nu m-a interesat să rămân. Sincer vorbind, nu m-a interesat niciodată să rămân afară. Indiferent unde. În America, în Germania. Erau la modă țările acestea să rămâi. În Franța. Era familia. Nu știu… Așa am fost crescută. Așa am văzut. Am fost educată să-mi iubesc foarte mult neamul, părinții, vecinii. Eu n-aș putea să rezist să nu vorbesc cu părinții mei o zi! Sau să nu-i văd. Nu suportam ideea aceasta. Știam foarte bine care erau repercursiunile dacă rămâneam. N-aș mai fi putut să mă întorc în țară. Nu avea voie să vină nimeni la tine. Să nu-mi văd eu mama, tata, sora cu anii? Nu știam ce se va întâmpla.
Prima medalie îi este cea mai dragă și frumoasă
Ați câștigat multe medalii. Care vă este cea mai dragă?
Prima! Cum se spune, prima dragoste nu se uită niciodată. Așa și cu medaliile mele. Prima e cea mai iubită, cea mai frumoasă! Olimpiada aia de la Los Angeles o am în minte. Eram răsfățații Jocurilor Olimpice! Eram păziți non-stop, din sculare în culcare. Fiecare, unde se ducea, avea gardă de corp. Ne duceam la baza de canotaj, aveam antemergător, urmăritor, în laterale. Dar nu pentru asta iubesc acea ediție a Jocurilor Olimpice. Probabil și fiindcă eram și foarte tânără. Celelalte au devenit mai comerciale. S-a văzut clar. Și la masă, și-n Satul Olimpic. Totul a devenit o industrie. La Los Angeles, a fost o Olimpiadă de suflet. Dacă n-ai fi fost angrenat în antrenamente și competiție ai fi putut spune că ai mers într-un concediu în America. Atât de frumos a fost! America a mai organizat Jocuri Olimpice, la Atlanta, în 1996, dar nici nu poți să compari. Și am ieșit tot campioană olimpică și atunci.
Există acel moment al revenirii. La gimnastică, de pildă, s-a întâmplat acum, cu Cătălina Ponor și Marian Drăgulescu. Ce v-a făcut să vă reîntoarceți în barcă pentru 2004?
Te rog frumos! Ce m-a făcut să revin prima dată, a doua și a treia oară. Eu am fost sportiva care a dat tonul revenirilor. Eu, când m-am lăsat prima dată, în 1994, am făcut pauză și am revenit pentru Jocurile Olimpice din 1996. M-am retras după Atlanta, când mi-am făcut eu niște socoteli. Cam câți ani am. Și mi-am spus că trebuie să fac și un copil. Între Jocurile Olimpice. Căci așa sunt făcuți copiii canotoarelor. Numai între. Dacă faceți o statistică o să vedeți.
Oamenii care lucrează alături de dumneavoastră spun că sunteți de o exigență ieșită din comun. De ce?
Nu știu dacă este o calitate sau un defect. Stau acum și mă gândesc cu ce să compar. Dacă antrenorii mei nu erau exigenți nu ieșeam campioană olimpică. N-avem cum să ies. Și, vorba aia, și sportivii sunt oameni. Cu problemele lor. Cu nebuniile lor. Iar antrenorul trebuie să fie cel care să-l cunoască și să-l facă și să-l aducă acolo unde el își dorește. Și de multe ori l-am adus pe domnul Mociani spunând că nu-i vine să creadă că el își dorește mai mult să câștigăm decât noi, sportivii. Și nu înțelegeam de ce spune asta. Și nu înțelegeam de ce, dacă vroiam să mă învoiesc să mă duc în București, trebuia să stau un sfert de oră la ușă să mă gândesc dacă să intru sau nu. Știam că începe să-mi spună. Că pierd antrenamentul! Că apare oboseala. Că antrenamentul următor e ratat. Că ratez și nu mai scot timpul ăla care-ți dă pașaportul pentru medalia de aur. Am înțeles că sport de performanță nu poți să faci cu jumătăți de măsură. Ci ori sacrifici tot, cum am făcut eu… Pot să spun că am sacrificat tot. Cel mai greu mi-a fost să sacrific copilul.
Care a crescut în cantonament.
A crescut în cantonament. Care n-a fost tot timpul lângă mine. Care, în anul olimpic, trebuia să-l trimit acasă, la mama, 500 de kilometri. Pentru mine, acesta a fost sacrificiul suprem.
El s-a simțit vreodată sacrificat?
Nu mi-a spus niciodată, însă l-am simțit atunci prin manifestările lui. Prin plânsetele lui. Că vrea să stea mama lui lângă el. Că nu vrea să plec. După care, în 2004, când am ieșit campioană olimpică, atunci când toată lumea mă felicita și când am simțit toată agitația asta și disperarea asta din suflet că el e undeva, așa, nesemnificativ. Și într-o seară, la culcare, vorbeam și mi-a spus ”Mamă, nu-i așa că tu și o sută de medalii dacă ai să câștigi tot pe mine mă vei iubi mai mult?” Și m-a rupt în două! A spus tot copilul. Dar, pe partea cealaltă, este mândru de mine, bucuros că mama lui are performanța asta. Cred însă că el urăște, poate că e impropriu spus, aceste medalii fiindcă ele i-au luat-o pe mama lui de lângă el.
În 2000, s-au jucat cu adversarele în finala olimpică
Alegeți o finală olimpică și spuneți-ne ceva inedit despre ea?
Pe care o vreți? Alegeți voi una. Hai să vă spun una. Finala din 1996 (n.a. – la 8+1) am câștigat-o la cinci secunde diferență. Cinci secunde este enorm de mult în canotaj, la această probă. Sunt două bărci și jumătate. Defilezi. În 2000, am zis să nu mai dăm pogonul. Cum spunem noi. Am zis să fim așa… Mai… (arată spre obraz) În 1996, 2000 și 2004, am fost premiate de Juan Antonio Samaranch. Iar în 1996, a spus: ”Acesta este opt plus unu al secolului XX!” Așa. În 2000, am zis să stăm mai aproape. Efectiv, ne-am jucat cu adversarele în finală. Atunci pe locul 2 a ieșit Olanda. Cine putea să iasă? Olanda, care ne suflă în ceafă mereu. Iar pe 3 a fost barca americană. Și în 2000, ne-am jucat cu ele. Se apropiau de noi, întărește zece lovituri! Rolul cârmaciului. Ne depărtam de ele. Nu același lucru pot să spun despre finala din 2004. Atunci a fost cursa vieții mele. O cursă pe viață și pe moarte. Chiar în adevăratul sens al cuvântului. Rezultatele din anul acela nu ne dădeau speranțe.
La medalie?
Nu, la titlul olimpic. Pentru că noi nu trăgeam pentru o medalie. Niciuna dintre colegele mele n-a revenit vreodată în barcă să ia medalie. La noi era revenim doar pentru aur! La argint era tragedie. Nu exista! Eram setate pe aur.
Și de ce a fost cursa vieții?
A fost fiindcă față de 1996 și 2000, două dintre colegele noastre nu și-au făcut bine calculele între olimpiade și ne-au încurcat socotelile. Au născut mai târziu și n-au mai avut timp să revină în barcă. Și a trebuit să le înlocuim cu alte două fete care nu aveau nici experiența noastră. Aveau valoare, dar nu și experiență. Și în acel an noi nu am mai plecat din poziția de lideri. De nașe, cum spuneam noi. Nașele lor. Ne dădeam puțin la ele și la revedere! Și au prins curaj. Ne-au bătut o dată. Când venea America, ieșeam pe locul 3. Când nu venea, eram pe 2, însă niciodată pe primul loc. La cele trei regate de Cupă Mondială. Că veneam pe 2 sau pe 3 nu ar fi fost o problemă, însă o făceam la distanță mare de ele. Trei sau patru secunde. Nu pot să găsesc cuvintele pentru a elogia echipa asta de opt plus unu din care am făcut și eu parte.
Vă referiți la aceea din 2004?
Mă refer la toate edițiile. Am fost o echipă în adevăratul sens al cuvântului. Ieșită din comun. Ne înțelegeam din priviri. Dacă mă uitam la Doina (n.r. – Ignat) sau ea la mine, știam ce avem de făcut. Dacă nu era ceva bine, oftam în același timp. Și antrenorul, având atâtea campioane olimpice în barcă, putea să se ghideze după noi. Căci dacă îi spuneam că nu mai merge era convins că antrenamentul nu mai merge. Că gata! Trebuie să facem altceva. Nu mergea cu furăciune. Noi eram leoaice, așa cum ne spunea. Și am plecat de pe Snagov cu speranța și certitudinea că noi ne putem bate la aur. În subconștientul nostru, însă, aveam rezultatul acela. Florea și Papuc erau campioane mondiale de tineret. Erau bune, dar nu la nivelul nostru. Și noi, celelalte șase, stăteam și ne întrebam ce facem. Dăm în ele că nu fac aia? Nu facem nimic așa. Hai să le creștem. Să le spunem că sunt cele mai bune. Cele mai frumoase. Cele mai deștepte. Și că noi, niciuna, nu ne comparăm cu ele. Ca să le putem trage după noi. Căci ele, vă dați seama, aveau jumătatea vârstei mele. Că doar dacă mă uitam la Ioana înțepenea. Darămite să-i mai și spun ceva. Nu. ”Ioana, ești cea mai bună! Floricico, ești cea mai tare! Hai cu noi căci putem!” Și am plecat noi de pe Snagov cu timpi care ne dădeau liniște, dar, vorba românului, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Și ele (n.a. – olandezele) erau ca noi la celelalte ediții. Că-ți urmărești adversarul să vezi ce face. Se și vedeau campioane. Am ajuns la Atena. Am stat o săptămână pentru acomodare. Ne gândeam noi dacă e mai bine să picăm cu ele sau nu. S-a tras la sorți și am picat cu ele în serii. Am zis că mai avem o șansă. În recalificări. Și, nemaiplecând din poziția de favorite, în 500 de metri au pus trei secunde în fața noastră. La opt e enorm de mult. Nu poți să mai recuperezi. La simplu o faci mult mai ușor. Eh, vă dați seama ce cursă am făcut atunci. Că am reușit recordul probei. Și noi, și ele. Dar ne-au bătut cu 18 sutimi de secundă. Nu știam dacă să ne întristăm sau să ne bucurăm. Acea cursă ne-a deschis drumul către aur. Ne-am adunat așa frumos. Fără antrenor. Cu toate hârtiile în față. Să vedem timpii intermediari. Și le-am spus că finala e a noastră dacă nu le lăsăm să se îndepărteze de noi. Și atunci psihic le-am terminat. Degeaba stau mai bine fizic. Capotezi în momentul în care nu te poți desprinde de adversar. Am tras recalificări și a venit finala. Noi pe culoarul 2, ele pe 3 și pe 4. Căci echipajele cu cele mai bune clasări în serii primesc culoarele favorabile. Ne-au condus până la 1.600-1.700 de metri. Am plecat din start și am stat lângă ele. Le simțeam cum intră în panică nereușind să se desprindă. Când intri în panică te și agiți. Normal că nu mai faci cursa cea mai bună. Pe ultimii 250 de metri, țin minte, barca noastră nu a mai plutit, ci a zburat. Când a început Nuți să strige la noi, la fiecare… Rolul cârmaciului. Că unii zic ce face ăla acolo. Nu, cârmaciul are obligația, în primul rând, să mențină barca pe trasa ideală. Căci dacă începe barca și se plimbă pe culoar, stânga-dreapta… N-ai să găsești niciodată oameni perfect egali. Stânga e mai tare. Sau invers. Contează cum bate și vântul. Iar barca trebuie să meargă perfect drept.
Ce v-a spus atunci Nuți (n.r. – cârmaciul Elena Georgescu)?
Păi ne striga să nu uităm de ce ne-am lăsat copiii singuri acasă… Că am muncit degeaba atâta timp dacă nu luăm aur. În timp ce trăgeam ni se zbărlea părul pe noi. A umblat la sentimentele noastre. Noi am pus pe ele atunci aproape două secunde! Pe ultimii 250 de metri. Și asta nu neapărat din valoare. Fiindcă eram aproape de epuizare. Și noi, și adversarele noastre. A știut cum să ne monteze pe toate.
Ce ați simțit când ați fost declarată canotoarea secolului XX?
Am crezut că e o glumă. Nu mai știu cine m-a sunat să-mi spună. Dar nu mi-a zis că sunt canotoarea secolului, ci cea mai bună canotoare de la război încoace. E o glumă, zic. Mai e până la 1 aprilie!
De unde vine ”Uța”?
Când eram mici, bunica noastră ne striga pe mine și pe sora mea. Și îi era greu să strige ”Elisabeta! Lidia!”. Ea mi-a spus ”Uța”.
Acasă vorbești în ucraineană?
Da, normal.
Vă e teamă de ceea ce se întâmplă acum în Ucraina?
Cred că tuturor ne e teamă, dar ce putem să facem… Foarte frumos ar fi dacă și cei de acolo ar avea o viață liniștită. Locul unde m-am născut e foarte aproape de granița cu Ucraina. Mergeam des în Ucraina. Tata și acum se mai duce. Sunt cam 15 kilometri. Din grădina casei părintești se vede vama.
Văd că purtați foarte multe brățări…
Sunt primite cadou. Sunt daruri făcute din suflet. Și de aceea le și port.
Este mândră de colegele canotoare care îi sunt colege la Dinamo
La Dinamo, aveți în subordine mai multe dintre colegele de canotaj cu care ați câștigat titluri și medalii olimpice.
Da. E Geta Andrunache. Și mai e Viorica Susanu, care a născut recent. Vreau să vă spun că sunt mândră de ele. N-are legătură faptul că le sunt nașă. Atunci când suntem la birou nu suntem nici nașe, nici fine. Le cunosc de foarte mulți ani. Mă bazez pe ele pentru că eu am învățat să lucrez în echipă. E clar că și la club, și în federație îmi trebuie o echipă. Și e mare lucru să te bazezi pe oamenii din echipă. Ele sunt la început. Camelia Mihalcea e mai veche în club. Geta și Suzi s-au retras după Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012. Vorbim, practic, de doi ani de muncă efectivă. Și nu este ușor. Vreau ca ele să-și facă un viitor în clubul Dinamo.
Le mai și dojeniți?
Da, se mai întâmplă. Așa cum mie îmi place să ating perfecționea, așa le cer și lor. Și le cer pentru că și ele au atins perfecțiunea în canotaj. Știu că nu este ușor să ajungi acolo. Ceea ce fac acum este tot performanță, doar că nu mai este răsplătită în medalii. Iar dacă eu le cer să atingă perfecțiunea ele nu se supără pe mine. Realizează că au greșit, iar a doua oară încearcă să nu o mai facă.
Aveți mulți fini.
Da. Chiar unul dintre ei a divorțat, iar apoi m-a întrebat dacă vreau să cunun tot eu. Și am acceptat, desigur. Și a venit la mine și mi-a spus că el era finul meu cu numărul 9. ”Acum sunt 9 bis?”, mi-a zis.
Au existat păreri că sportivii nu trebuie să poarte haina militară. Ce spuneți de asta?
Îmi pare rău că sunt oameni care gândesc așa, că nu înțeleg fenomenul. Că gândesc că haina militară nu are legătură cu sportivii. Eu sunt și vicepreședinte al Uniunii Internaționale a Sportivilor Polițiști. Și vreau să vă spun că sunt campioni olimpici, mondiali și europeni care reprezintă ministerele de interne din țările lor. Peste tot în lume există astfel de sportivi de elită în poliție. Același lucru trebuie să se întâmple și la noi. Și sportivul are nevoie de stabilitate. Socială și financiară. Și sportivul e om. Și el se îmbolnăvește. Și el mănâncă. Și el trebuie să fie integrat în sociatetate. El unde să se ducă? Nu pot lucra toți într-o federație, la un club. Dacă un sportiv a reprezentat clubul Dinamo 20 de ani, e normal ca el să fie integrat în Ministerul de Interne. Eu, ca participantă la șase ediții ale Jocurilor Olimpice, asta mi-am dorit. Să ajung general. Și am fost angată ca sergent major și am ajuns general după 24 de ani de activitate. Am renunțat la birou, m-am întors în barcă, am câștigat titlul olimpic și am ajuns general. De ce sportivii nu pot purta uniformă? Nu înțeleg.
Ce părere aveți despre presa de la noi?
Am spus-o de atâtea ori. La noi, presa sportivă este fotbal, fotbal, fotbal și puțin, ceva acolo despre alte sporturi. Noi vorbim de notorietate… Că nu suntem necunoscuți. Păi cum să fim cunoscuți? Mass-media te promovează. Aici e problema. Că se scrie despre fotbal zece pagini și de alte sporturi câteva rânduri. Dacă numele sportivelor de la opt plus unu sunt prea lungi se scrie doar opt plus unu. Nici cine a făcut parte din el…
Elisabeta Oleniuc-Lipă
– s-a născut pe 26 octombrie 1964, în orașul Siret (județul Suceava)
– a făcut canotaj între 1980 și 2006, fiind sportiva cu cel mai impresionant palmares internațional din acest sport
– primul titlu olimpic la cucerit pe când avea 19 ani, la ediția din 1984, de la Los Angeles (SUA). Atunci, ea s-a impus în proba de dublu vâsle, alături de Marioara Popescu.
– La JO din 1988, de la Seul (Coreea de Sud), a obținut medalia de argint la dublu vâsle, împreună cu Veronica Cogeanu, iar în proba de patru fără cârmaci a câștigat ”bronzul”. Aceasta a fost singura ediție la care n-a cucerit titlul olimpic
– În 1992, la Barcelona (Spania), s-a impus în proba olimpică individuală, Tot atunci, a obținut și ”argintul” la dublu vâsle
– Cu barca de 8+1, a triumfat la edițiile din 1996, 2000 și 2004 ale Jocurilor Olimpice de vară
– În 2000, Federația Internațională de Canotaj (FISA) a declarat-o drept cea mai valoroasă canotoare din secolul XX
– În 2004, a fost înaintată la gradul de chestor în Ministerul de Interne (echivalent cu cel de general)
– În 2008, a primit Medalia ”Thomas Keller”, cea mai importantă distincție ce se acordă de câtre Federația Internațională de Canotaj (FISA) sportivilor retrași din activitate, distincție ce poartă numele celui care a fost președintele FISA între 1958 și 1989.
– În 2008, a fost declarată Cetățean de Onoare al orașului Siret
– În Suceava, Sala Sporturilor îi poartă numele
– Este multiplă medaliată cu aur, argint și bronz la Campionatul Mondial de canotaj
– A cucerit 25 de titluri naționale
– A fost portdrapelul României la Jocurile Olimpice din 2000 și 2004
– În 2009, a devenit comandantul CS Dinamo București
– Este președintele Federației Române de Canotaj și vicepreședinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român