ComenteazăAflasem că ești primul fotbalist din echipa națională care are un fan club. Visam să fiu si eu pe acele liste, sperând că, într-o bună zi, chiar te vei întâlni cu lumea de-acolo. Țin minte că un ziar de sport se plângea pe prima pagină, într-un colțișor, că nu mai prididește cu primitul scrisorilor de la admiratoarele tale. Fetele erau moarte după tine, tu – după Janine, aveam să aflăm în zilele noastre. Ce bine că te-ai oprit la Astrid! Anumite povești de iubire rămân mai frumoase nefinalizate.
Nu-mi închipuiam că te-aș putea întâlni în viața asta. Cum să fi făcut, izolat fiind într-un oraș de provincie, ținut din scurt de părinți? Când alții de vârsta mea descopereau discotecile, eu dădeam banii de corn pe ”prostii”: postere cu fotbaliști! Apăreau în ziarul ”Cotidianul”, pe ultima pagină, erau color, o nebunie la vremea aia! Le decupam și le puneam, pe furiș, sub covorul din sufragerie, ca să stea perfect întinse. Weah, Berthold, Baggio, Matthaeus, Mancini, Romario, Papin, Bebeto, Vialli abia respirau, striviți între linoleu și covor, dar cel puțin erau la loc sigur!
Pe timpul minunățiilor, tu aveai 24 de ani, duceai echipa la Mondiale, România era la picioare tale, în timp ce eu savuram primele beneficii ale buletinului. Azi, când tu faci 46, eu tocmai am bătut la poarta casei tale părintești, pe care aș fi vrut să intru, ca să te cunosc mai bine și ca să descopăr întâmplări neștiute. Ce vrea să zică aici autorul?
Plănuisem ca, de ziua ta, să-ți trimit o ilustrată din Colentina, cartierul în care ai copilărit, pentru că amintirea este, nu-i așa, și un loc de întâlnire! Țelurile erau multiple și nobile. Aș fi avut un prilej să le arăt celor care n-au prins decât bourcenii și pintilii de azi alternativele oferite de anii 90 la nivel de idoli. N-a fost cu putință.
Acum două zile, când tatăl tău s-a trezit cu mine pe cap, tu ai decis să faci abstracție de fan și, de la depărtare, ai acționat împotriva jurnalistului. Le-ai interzis celor care ți-au dat viață să vorbească despre copilăria celui mai prolific atacant al României la Cupa Mondială! Dacă ar fi după ziarist, pentru asta, te-aș trimite direct la Guantanamo Bay! Lecția ți-o vei primi însă peste vreo două decenii, atunci când Andrea și Alessandro ți-ar putea spune: ”Moșule, lasă-ne! Dă-ne cardul (cipul sau ce va fi pe-atunci) și scutește-ne de poveștile tale cu Batistuta și Ravelli!”. Va fi momentul în care, sper, vei realiza că ai greșit când le-ai pus botniță părinților tăi, într-o după-amiază de martie 2016.
Dar nu pentru asta te-am avut ca model și te-am apărat în fața celor care încă te ironizează din cauză că, alintat peste măsură cum ești, ai stâlcit limba română. Vezi? E bine să nu știm chiar totul despre celălalt, de la început, când e vorba despre îndrăgosteală. Eu te-am ales fiindcă ai adus o fericire irepetabilă în viața unui puști, bașca pentru alte câteva milioane.
În decursul anilor, m-ai câștigat atunci când le-ai înnodat picioarele columbienilor, dar am și umflat parchetul de plâns, cot la cot cu tine, când cu Suedia. Tot în 1994, m-ai făcut să ies pe uliță, să las deoparte cercul cu care mă jucam și să strig, precum o făceau zeci de mii de oameni, pe străzile din București: ”Jos Văcăroiu, prim-ministru Răducioiu”, asezonat cu nemuritorul ”Iliescu minte, Hagi președinte”! Acele vremuri nu vor mai fi, iar tu realizezi asta. Altfel, (știu de la sora ta, Irina), n-ai pune casetele cu înregistrările acelor meciuri și nu te-ar cuprinde nostalgia! Ca unul care ai scris istoria, oricum ai tot dreptul să faci orice.
După ce ne-am cunoscut, m-ai onorat cu sinceritatea ta, într-un moment delicat, când ai fost pus să alegi între adevăr și cel mai bun prieten al tău din fotbal, care te trădase și te folosise.
Într-o altă zi de vară, în 2005, m-am trezit cu un telefon de la tine. Te înmuiase privirea unui copil din Ivești (Galați), căruia viitura îi luase casa, copil apărut pe prima pagină a ziarului la care lucram și care semăna cu primul tău născut. Ai vrut să faci un bine și te-ai ținut de cuvânt, construind o locuință pentru acea familie amărâtă.
Pentru mine, ai fost tot timpul impecabil. Ai pus suflet și ai rămas copilul pe care, spre exemplu, eu l-am izgonit, preferând să îmbătrânesc urât, în România condusă de urmașii lui Iliescu și Văcăroiu. M-ai făcut să te îndrăgesc. Nu știu ce crezi tu, dar cel mai valoros trofeu pe care-l ai rămâne iubirea originară a celor pe care, la rându-te, i-ai bucurat.
Când vine martie, ești pe undeva, pe lângă mine, deși între București și Brescia, unde te-ai stabilit, sunt fix 1.681 de kilometri.
Când voi uita semnificația zilei de 17 martie, să știi că o boală nemiloasă a lovit copilul-fan devenit om mare: fie că va fi vorba de nerecunoștință, fie despre Alzheimer!
Până la fatidica și nedorita clipă însă, în nădejdea că acest e-mail te va găsi cu zâmbetul pe buze, îți urez ”La mulți ani”, Florin Valeriu Răducioiu!
Citește și