ComenteazăS-a operat de patru ori la piciorul stâng
“Săgeţile” “Marelui Blond” cu Columbia, şerpuirile veninoase ale lui Ilie cu Argentina, racheta ireală a “Regelui”, care a explodat în poarta nefericitului Cordoba şi în istorie, “delirul” lui Vlădoiu cu Elveţia, “şotronul” lui Prunea cu Suedia… Bucurie pură, lacrimi curate, respect… Revenind… În buza lui iunie 2014, mă aflu în faţa unui bărbat de 49 de ani, grizonant, tuns scurt, cu ochii pironiţi în ghiocul unui espresso scurt. Sub masă, tremurul nervos al picioarelor reînvie parcă dansul lor splendid din iarba americană… Deodată, de sub arcul sprâncenelor negre, privirea lui ţâşneşte drept, ca pasele matematice de altădată, iar reveria se destramă sau, poate, abia începe să prindă din nou contur: “Înainte de Mondialul din America, am avut un sentiment senzaţional. Simţeam cu sufletul că vom face o figură frumoasă. Eram tineri, ambiţioşi şi nu ne temeam de nimeni. De fapt, eram printre cei mai buni”.
Hagi, căpitanul de atunci şi bărbatul grizonant de acum, îşi potriveşte vocea groasă, pocită de o răceală rebelă: “Timp de o lună, am pregătit confruntarea cu Columbia, văzută de Pelé drept marea favorită la câştigarea turneului. Dă-i cu studiu video al adversarului până ne-a ieşit pe nări… Unul ştia totul despre Valencia, celălalt îl mânca pe pâine pe Valderrama sau pe Asprilla… Eu l-am preluat pe piept pe Cordoba, portarul… Aşa s-a născut bijuteria mea cu Columbia. Ştiam că n-are astâmpăr şi iese din poartă aiurea, că stă avansat… Înainte să-l execut, mai încercasem de două ori să-l lobez”. “Regele” soarbe din cafeaua tare, apoi parează încruntat: “Nu-i adevărat c-am vrut să-l dăm jos pe Nea Puiu (n.r. – Anghel Iordănescu) chiar înainte de startul Mondialelor. Sigur, am suportat cu toţii o pregătire draconică, dar asta ne-a prins bine pe durata competiţiei. Să ştiţi că Iordănescu a fost antrenor, nu jucărie! Nu-i făcea nimeni selecţia la naţională, el îi asculta pe toţi binevoitorii şi făcea doar cum voia. Nea Puiu l-a inventat pe Gâlcă şi l-a transformat pe Filipescu din atacant în fundaş dreapta. Avea viziune. Bine, sub comanda lui, erau reguli de fier. Disciplina şi seriozitatea erau esenţiale. Fără aceste două aspecte, n-am fi făcut nici o brânză. Dar să-ţi povestesc mai bine cum a ajuns Dan Petrescu să are partea dreaptă ca nebunul…”.
Gică se destinde, iar în sclipirea dinţilor lui albi se prinde, parcă, o rază caldă a soarelui de primăvară târzie. “M-am plâns la Nea Puiu că sunt mereu singur în banda dreaptă, năvăleau ăia câte trei pe mine… Zic: “Urcă-l pe Dan, să mă ajute!”… Aţi văzut apoi cine a adus victoria cu SUA şi calificarea din grupe… Cu Argentina a fost un vis, am predat lecţii de contraatac, de le înşiră şi acum ăştia de la UEFA pe tablă. Mi-aduc aminte că toată lumea se văita din cauza căldurii… Îţi spun sincer că eu mă antrenam în trening de-ăla gros din bumbac! Nu ca să-mi fie mai bine în timpul partidei, ci, pur şi simplu, nu mă deranja canicula aia. Habar n-am avut că pe banca de rezerve era aer condiţionat… Bine, nici nu prea am avut eu treabă cu locul ăla”. Hagi îşi întinde uşor piciorul s t â n g , stângul inegalabil, care a dat dimensiuni de basm numărului 10. “Nu căldura m-a deranjat în America, ci genunchiul. Pe toată durata Mondialului din 94, am jucat strângând din dinţi, pentru că mi-a curs lichid din genunchi la fiecare meci. O blestemată de operaţie pentru eliminarea unui chist sinovial, suferită în România, înainte de turneul final, nu s-a prins. Se desfăcea mereu când jucam, iar lichidul curgea nestingherit. Din acest motiv am purtat o faşă la toate partidele. După fiecare meci, ţineam gheaţă la picior, pentru că se şi umfla. Ce-am mai tras cu operaţia aia nenorocită… După Mondial, m-am mai operat o dată în ţară. Degeaba! M-am operat şi a treia oară, tot în România, tot fără nici un rezultat. Urma să semnez cu Barcelona, eram fiert, n-am avut vacanţă… Până la urmă, am suferit a patra intervenţie chirurgicală, dar în Belgia. Şi a fost bine de atunci. Doamne, ce chinuială… Îl zăpăcisem şi pe doctorul Pompiliu Popescu în America… Misiunea lui, în afară de celelalte probleme medicale de la lot, era să aibă grijă de genunchiul meu”.
A fost o greşeală colectivă cu Suedia
Când rememorezi aventura României la Mondialul din 1994, ajungi, inevitabil, şi la faza sferturilor de finală, când am pierdut dramatic, la loviturile de departajare, şansa de a juca semifinala împotriva Braziliei. La douăzeci de ani distanţă, Hagi pune totul pe seama lipsei de experienţă: “Nu-l poţi scoate ţap ispăşitor pe Prunea la golul lui Kenneth Anderson. N-ar fi corect! Aşa cum este o aberaţie să te mai întrebi acum dacă n-ar fi fost cumva mai bine să fi apărat Stelică în locul lui la acel meci. Adevărul este că a fost o greşeală colectivă, abia apoi una personală. De fapt, n-am fost în stare să gestionăm cinci minute, atât cât mai rămăsese din acea repriză de prelungiri… Probabil din cauza lipsei de experienţă… Nu mai spun că suedezii evoluau cu vreo trei oameni în minus… Unul fusese eliminat, altul juca într-un picior din cauza crampelor, iar un altul abia se târa, din pricina unei accidentări. La penaltyuri au ratat cei mai buni executanţi, Belodedici şi Dan Petrescu. Asta a fost, mare păcat!”. România – Suedia 2-2 (Răducioiu 88, 100/ Brolin 78, Andersson 115)/6- 7 după penalty-uri (Răducioiu, Hagi, Lupescu, Dumitrescu au marcat, Petrescu, Belodedici au ratat/ Mild a ratat, Andersson, Brolin, Ingesson, Nillson, Larsson au marcat).