”Hagi” se lansează mâine, la Complexul Romexpo

Gică Hagi, un personaj de poveste

Cea mai mare bucu­rie a fost trăită de familia Hagi în noaptea de 4 spre 5 februarie 1965. O noapte geroasă, în care zăpada, spulberată de un vânt turbat, biciuia ferestrele casei. Când pe Chiraţa au apucat-o durerile facerii, Iancu a dat fuga la moaşa satului, o machidoancă trecută de 80 de ani, care locuia în apropiere. Numele ei era Chiraţa Terzi, dar toată lumea îi zicea Baba. Chiraţei Hagi, căreia îi moşise şi primii trei copii, îi venea un fel de mătu­şă. De fapt, Baba moşise aproape tot satul. Dintre oamenii ce trăiau în Săcele, puţini erau cei pe care bătrâna Terzi nu-i asistase la naştere.

Atunci, pe 5 februarie 1965, puţin după ora 1:00, în crucea nopţii, a venit pe lume un băieţel care, ca şi fratele său dispărut, a primit numele Gheorghe. Când au hotărât asta, Iancu şi Chiraţa au trecut peste o vorbă din bătrâni, conform căreia un copil nu trebuie să poarte acelaşi nume cu un frate mort, pentru că va avea aceeaşi soartă. Dorinţa de a nu pier­de din familie numele Gheorghe, cel purtat de bunicul din partea tatălui, a fost pentru Iancu Hagi mai mare decât spaima de a înfrunta o tradiţie care venea din negura timpului.

Recomandări

Ton amenințător al Rusiei legat de acuzațiile de imixtiune în alegerile din România: „Recomandăm presei și politicienilor să nu ne implice”

Naşterea copilului n-a fost una obişnuită. Mezinul familiei Hagi a ve­nit pe lume învelit „în cămaşă” – cum se spune la ţară –, adică în placentă. El a fost curăţat de Baba, care, ştiind cât de rare sunt astfel de cazuri, a făcut o predicţie: „Băiatul acesta va avea parte de multă bogăţie. Va fi om mare şi va sta pe un munte de bani”. Iancu şi Chiraţa s-au bucurat să audă asemenea vorbe, dar în acele clipe, crezând că fuseseră spuse doar pen­tru încurajare, nu le-au acordat atenţie. Peste ani aveau să-şi dea seama că Baba avusese dreptate.

**********************************************************

Pe la sfârşitul anilor 60, familia Hagi mai avea vreo 40 de oi, o capră şi un măgar. De toate astea se ocupa bătrânul Gheorghe. El le păştea, el le mulgea, iar primăvara tot el le tundea, cu nişte foarfeci vechi, de tablă. Brânza o făcea, de regulă, nevasta lui, Sultana. De dimineaţa până seara, Iancu şi Chiraţa trudeau la muncile câmpului – el, ca brigadier la cooperativă; ea, ca muncitoare zilieră. Cele 10 hectare primite în 1940 le fuseseră luate cu forţa de comunişti, în 57, când cu colectivizarea. Dar nu numai pământul, ci şi caii, şi plugul, şi două căruţe. Din proprietari de pământuri, aromânii deveniseră încă o dată sclavi. Pentru a supravieţui, ei aveau o singură variantă: să muncească la CAP (Cooperativa Agricolă de Producţie – în fapt, celebrul colhoz inventat şi exportat de sovietici). Ca brigadier – tehnician zootehnist la sectorul „Ovine” –, Iancu Hagi pri­mea un salariu ca vai de mama lui. În schimb, Chiraţa muncea fără leafă, pentru „zile de muncă”. O astfel de zi îi aducea, la sfârşitul toamnei, 5 lei – cu care putea cumpăra trei pâini – şi un kilogram de grâu sau de po­rumb. Pentru asta, Chiraţa trudea, în arşiţa verii, cel puţin zece ore pe zi.

Recomandări

Miting pro-Europa în Piața Universității din București, cu 3 zile înaintea turului 2 al alegerilor prezidențiale

*******************************************************************

Casa familiei Hagi era a treia din capul satului, pe uliţa machedonilor. Din faţa ei pornea o pantă la început domoală, apoi abruptă, pentru ca spre vârf să redevină lină. Un nesfârşit covor de iarbă, care urcă mai bine de un kilometru înainte de a coborî într-o văioagă adâncă. Pe măsură ce te depărtezi de sat, din pământ se iţesc muchiile unor stânci – unele ascuţite, altele teşite, îndelung şlefuite de ploi şi de vânt. Din loc în loc apare câte-o groapă, adâncă de doi-trei metri, semn că în acele locuri, cândva, oamenii ardeau calcarul pentru a-l transforma în var. În gropi sau după stânci se ascundea Gica ori de câte ori îl striga baba să vină acasă!

Pe dealul din faţa casei şi-a făcut Gica primele antrenamente. Alergătura zilnică, în sus şi-n jos, cu zmeiele ridicate-n vânt, i-a întărit gleznele şi plămânii. Deşi era mic şi slab, se vedea că are vână. Dar mai ales că nu-i place să piardă. Dacă unul dintre ai lu Babaşcu ridica zmeul la o înălţime, Gica nu pleca acasă până nu-l înălţa cu o palmă mai sus. Când, la trântă, îl „dovedea” vreun flăcău mai voinic, Gica îl provoca imediat la un meci de poarcă. Iar dacă şi atunci ieşea pe locul doi, căuta să se revan­şeze la carambol. El trebuia neapărat să aibă ultimul cuvânt.

Recomandări

Un profesor român de la Oxford crede că Rusia va intensifica atacul asupra României: „În următoarele 48-72 de ore suntem într-un pericol cum nu am mai fost niciodată”

Poarca era un fel de golf primitiv, în care trebuia să loveşti o sferă (fă­cută din plute de la năvoadele pescarilor) cu o bâtă („crosă”), astfel încât s-o trimiţi într-o groapă, la vreo zece metri depărtare.

La carambol, în joc intrau şi cutiile de chibrituri ale familiei Hagi. Gica le rupea, făcând din ele zeci de jetoane, pe care le aşeza unul peste al­tul. Dacă adversarul, aruncând cu o piatră, i le dobora, automat i le şi captura. Când unul din combatanţi nu mai avea jetoane, însemna că el a pierdut meciul. Numai că Gica nu accepta aşa ceva! Dacă rămânea în pană, el fugea repede acasă, mai şterpelea câteva cutii de chibrituri, din care făcea alte jetoane şi intra din nou în joc. Uneori, Iancu le auzea pe Sultana sau pe Chiraţa plângându-se că au rămas fără chibrituri, dar nu le acorda atenţie: „Ia vedeţi-vă de treabă, că vorbiţi prostii! Cine să fure chibrituri din casă?”. Femeile au tăcut, dar baba s-a aşezat la pândă. Şi n-a trecut mult până când a lămurit problema: „hoţul” era Gica!

******************************************************************************

Copilăria lui Gica Hagi nu s-a redus la zmeie, poarcă şi carambol. Împreună cu alţi ştrengari de seama lui, băiatul lui Iancu şi al Chiraţei făcea frânghii de răchită şi zbura de la un copac la altul, ca Tarzan. Se mai plângea câte-o babă că a lu Palavra, cu chiotele lui, îi sperie curcile, dar papu Gheorghe îi lua apărarea nepotului său: „Las să se joace, că de-aia-i copil!”. Ca să fie mai convingător, tot el o tachina pe pârâcioasă: „Ai văzut dumneata copil cuminte şi babă frumoasă?”. Câteodată, de ochii lumii, se făcea că-l ceartă pe ştrengar. Rareori se întâmpla însă ca papu să-şi „altoiască” nepotul. Doar Iancu, când se nimerea prin preajmă, era mai sever cu Gica: „Vezi că aplic Constituţia!”.

***********************************************************************

Multe ştrengării punea la cale mezinul familiei Hagi! Toamna, el şi to­varăşii săi de joacă se ascundeau prin şirele de coceni, ca şoarecii. Vara, se furişau prin lanurile de porumb, luau câţiva dovleci, îi scobeau, le făceau ochi, nas şi gură. Înăuntru puneau câte o lumânare, pe care o aprindeau la lăsarea serii. „Felinarele” astfel obţinute erau apoi plasate pe la porţi, de se speriau babele şi începeau să bată mătănii până la pământ, să-l alunge pe necuratul.

Exista în Săcele un om de care lui Gica îi era o frică teribilă. Se nu­mea Filipiţă Floroiu, dar toţi îi ziceau Basericu. Porecla i se trăgea de la înjurătura sa favorită: „Tu-ţi basericu mă-tii!”, o pocire a lui „Tu-ţi biserica mă-tii!”. Basericu era cel mai fioros paznic de la livada de pomi fructiferi a CAP-ului. Umbla cu toporişca pe mână, iar când vedea vreun copil dând târcoale livezii, îl fugărea aruncând toporişca după el.

CAP-ul avea două plantaţii de pomi: una mai mică, aproape de sat, şi alta întinsă pe câteva hectare, la mai bine de un kilometru depărtare. Gica nu se ducea niciodată singur la furat de fructe. Se strângeau câte 4-5 copii, astfel încât unul sau doi să stea de pază, iar ceilalţi să se caţere în pomii plini de roade. Uneori, de frica lui Basericu, şmecherii mai mari îl aruncau peste gard doar pe a lu Palavra, că era cel mai prichindel, iar ei îl aşteptau la loc ferit de primejdie.

Când se întorceau, pe ascuns, spre sat, copiii aveau asupra lor atâtea fructe câte puteau duce. Cei mari – mai multe, cei mici – mai puţine. Ca să nu fie văzut de vecini, Gica se furişa pe Derea, care trecea chiar prin grădina lui. Ajuns acasă, îşi chema surorile, se aşeza lângă o măsuţă de lemn, îşi scotea tricoul din pantaloni şi revărsa tot ce avea în sân. Măsuţa se umplea, în funcţie de sezon, cu mere, pere, piersici, prune, cireşe, vi­şine, nuci sau gutui. După ce isprăvea de deşertat, Gica se uita mândru la captura sa.

Într-o zi l-a prins un paznic, dar i-a dat drumul, pentru că a venit altul şi a zis: „Lasă-l, mă, că-i băiatul lui nea Iancu!”. Altă dată, băieţii mari au fugit şi în mâinile paznicilor a picat tot a lu Palavra, că era cel mai mic. Atunci a ieşit tărăboi mare, vorbeau babele prin sat că-l arestează pe Palavra. Până la urmă, capul familiei Hagi s-a ales cu o amendă, iar Chiraţa cu câteva zile de muncă tăiate de pe borderou. Când a venit Iancu acasă, l-a certat rău pe Gica, dar atât. Nu-l lăsa inima să-şi stâlcească odrasla în bătaie, cum făceau alţii prin sat.

Oricum, bine că nu l-a prins Basericu! Pe ăsta, văzându-l cât e de rău, copiii îl pândeau să-i dărâme bordeiul, construit din baloţi de paie. Unii făceau gălăgie într-o parte, păcălindu-l să se depărteze de bordei, iar alţii veneau şi împrăştiau baloţii, după care fugeau cu toţii cât îi ţineau picioarele. În urma lor, temutul paznic scotea flăcări pe gură: „Te prind eu, tu-ţi Basericu mă-tii!”.

***********************************************************************

Pentru mezinul familiei Hagi, cam pe-atunci au început şi miuţele. Se strângeau mai mulţi copii în spatele casei lui Babaşcu, „la salcâmi” – mai­danul era străjuit de un rând de salcâmi –, se împărţeau în două echipe şi începeau să joace. N-aveau porţi, dar improvizau patru bare din haine, căciuli, ce se nimerea. Cum terenul era puţin în pantă, legea o făceau cei mai mari dintre băieţi, care alegeau „poarta de sus”. Astfel, Gica trebuia să învingă şi urcuşul spre poarta adversă.

Năzdrăvanii jucau până le sângerau picioarele. Se înţepau în colţii-ba­bii, nişte ciulini parşivi, ce creşteau prin iarbă, lipiţi de pământ. Spre sfâr­şitul verii, picioarele micilor fotbalişti, zgâriate şi pline de vânătăi, arătau jalnic. Nici unghii la degete nu mai aveau!

Într-o seară, când i-a văzut rănile, Chiraţa i-a spus lui Gica să nu se mai ducă la fotbal. Dar ţi-ai găsit… A doua zi, băieţelul era tot acolo, în spatele casei lui Babaşcu. E drept, n-a mai jucat în picioarele goale, ci şi-a pus o pereche de ciorapi groşi, de lână. O vreme a ţinut-o tot aşa, chiar şi în toiul verii, dar, cu timpul a observat că ciorapii mai mult îl încurcau. Amortizau mingea prea mult. Şutul îşi pierdea din forţă, iar golurile pi­cau tot mai rar. Gica a revenit la jocul cu picioarele goale. Pentru a nu da nimic de bănuit, continua să-şi ia ciorapii de acasă, dar când ajungea la teren îi dădea jos. Au reapărut şi juliturile, pe care baba Sultana i le trata cu gaz din lampă şi cu ceaiuri din tot felul de buruieni.

**************************************************************************

Atunci, în 73, a fost ultima vacanţă a lui Gica la Săcele. Avea 8 ani şi jumătate şi terminase clasa a doua. Pe la sfârşitul lui august, la poarta familiei Hagi a tras un camion mare, cu prelată. Iancu, ajutat de câţiva oa­meni, a încărcat hainele, mobila şi ce a mai considerat el că-i va fi de folos în noua casă. În camion şi-au făcut loc Iancu şi Chiraţa, papu Gheorghe şi baba Sultana, Sora şi Lena. Gica, pierdut printre mese şi dulapuri, stătea în spatele maşinii, să vadă ce rămâne în urmă. Se adunaseră copiii ca la bâlci – erau prietenii lui, cu care făcuse atâtea năzdrăvănii… Când să plece camionul, Stere, unul dintre copiii Vangheriţei Gârbă, s-a prins cu mâinile de oblon, strigând: „Gica, merg şi eu cu tine la oraş!” Gica a apu­cat o stinghie de lemn şi i-a dat peste mâini, să nu urce.

Tot drumul, a lu Palavra a stat acolo, lângă oblonul din spate. Camionul a străbătut mai întâi uliţa, a făcut apoi la stânga, a ajuns în centru, a lăsat şcoala pe stânga şi bufetul pe dreapta şi s-a înscris pe şoseaua principa­lă, care vine dinspre Istria şi duce spre Constanţa. Curând, satul a rămas în urmă. Casele se pierdeau în zare, iar din dealul pe care Gica păscuse oile împreună cu papu Gheorghe se mai vedea doar coama. De unde la început se bucura, deodată parcă-i părea rău că pleacă. Dereaua, uliţa, dealul… În urmă rămânea, de fapt, o parte din copilăria sa.

***********************************************************************

Gică Hagi a încheiat socotelile cu şcoala generală. Conform planului stabilit în urmă cu un an la Simeria, urma să se înscrie în clasa a IX-a la Liceul Electroaparataj din Bucureşti, iar pe plan fotbalistic să se transfere la Luceafărul. Nea Iancu a pus însă piciorul în prag: „Copilul meu nu pleacă nicăieri! Ce, să ajungă vreun derbedeu de Bucureşti? Să se apuce de fete sau de fumat? Să bea cu golanii prin bos­cheţi?”. La Luceafărul, antrenor-coordonator era Titi Ardeleanu, cu care Hagi fusese la Simeria şi în Franţa. Ardeleanu a cerut ajutorul lui Daniel Lăzărescu, cel ce se ocupa de juniori în cadrul Federaţiei. „Tovarăşu Lăzărescu, vă rog să-mi aduceţi copilu ăsta! Să vedeţi ce va ieşi din el!” Secretarul federal a înroşit telefonul cu Constanţa. Bükössi a zis că nu depinde de el, ci de tatăl jucătorului. Iar nea Iancu a fost de neclintit: „Să vă fie clar, Gică nu pleacă de lângă mine!”.

Au început presiunile, apoi ameninţările. Dacă până la 15 septembrie nu se prezenta la Luceafărul, Gică risca să fie suspendat. Ceea ce s-a şi în­tâmplat. Printr-o telegramă semnată de adjunctul lui Lăzărescu, Florian Dumitrescu–„Fofa”, clubul din Constanţa era anunţat că „jucătorul Hagi Gheorghe, născut la… în localitatea… fiul lui… şi al… posesor al legitima­ţiei nr… este suspendat pe termen nelimitat”. Din acel moment, Hagi nu mai avea voie să joace în nici o competiţie oficială, la nici o categorie de vârstă!

La început, noua situaţie l-a cam speriat. Cum adică să nu joace, nu de fotbal îşi legase el toate speranţele? Nu fusese el cel mai tehnic şi la „Cravatele Roşii”, şi în Franţa? Nu despre el scrisese în ziar că este „viito­rul Livciuc al Constanţei”? Toate astea chiar nu mai contau, trebuia să le şteargă cu buretele?

Soluţia a găsit-o tot Bükössi: l-a băgat să joace pe fals, în campiona­tul judeţean de juniori! În foaia de arbitraj apărea numele altui jucător, care câteodată nici măcar nu se afla la stadion. Gică nici nu prea stâr­nea bănuieli, pentru că era cel mai mic dintre toţi. Avea cu doi ani mai puţin decât ceilalţi. Cine să conteste un copil pricăjit? E drept că, după începerea meciului, copilul acela pricăjit făcea instrucţie cu zmeii din echipa adversă. Uneori chiar nea Ioji spunea: „Gică, las-o mai moale, că intră ăştia la bănuieli”.

*****************************************************************

Urmărește-ne pe Google News