Hanovra, cursa 126

La 35 de ani, Gica Popescu vrea sa continue cu fotbalul si e dreptul lui sa aspire la asta. In fond, daca ai retrogradat cu Lecce, daca te-ai facut de ras la Dinamo si daca Galata ti-a interzis pateticul recurs la memorie, o experienta, asa, de proba, la anonima Hannover 96 nu iese deloc din tipare. Intri in vestiar, te echipezi, le povestesti noilor colegi cum era la PSV sau la Barcelona si poate devii prieten cu ei, poate chiar te asculta si poate chiar depasesc starea aia teribila de jena pe care si noi – dar cu siguranta si ei – o traim cand urmarim de pe margine zbaterea zadarnica a unui fost mare jucator.
De ce face Gica toate astea? De ce nu spune ,,gata,,, de ce nu realizeaza ca tot ce-a construit atata timp, cu atata munca, e atat de-aproape sa devina doar un trecut foarte indepartat? Raspunsul e simplu si sta in cifra aceea gigant care strajuieste selectiile ,,Baciului,, la nationala: 114! 114 e ceva, 114 e un cumul fantastic pentru oricine, dar Gica stie ca nu e totul, pentru ca Hagi, cumnatul sau mult prea talentat, are fix 125. Si-uite asa, pentru 11 selectii amarate, poate chiar 12, cel mai cunoscut Popescu al fotbalului nostru risca din nou totul, dupa rateul dinamovist.
In loc sa accepte, impacat cu amintirile, ca intre el si Hagi distanta de acum e si-asa prea mica, in loc sa-si creasca copiii si sa urmareasca dobanda la banci, Popescu alearga singur pe un culoar artificial al unei curse absurde si fara spectatori. Alearga, inca mai rezista ritmului, dar uita ca la capatul cursei cu numarul 126 s-ar putea sa nu mai gaseasca prieten pe nimeni, ci doar o mana de oameni adunata la groapa celei de-a doua calificari ratate. Tu ce zici, Gica? Merita coronita?

Urmărește-ne pe Google News