In vizita la Mircea Lucescu

Aveam in fata o imagine de basm, o lume fantastica, lumea in care Mircea Lucescu a obtinut atatea si atatea succese. La poarta cu celula fotoelectrica, doi turci costumati in alb, cu statii de radio-emisie in maini si cu pistoale la centura, vizibil miscati de prezenta noastra, ne-au intampinat cumsecade, dar fara a trece peste ceea ce li s-a ordonat: ,,Aici nu se poate intra decat cu aprobarea lui Mircea Lucescu,,, ne-a marturisit unul dintre ei, lucru confirmat imediat si de Daniel Pancu: ,,Asa este aici. Nimeni nu poate patrunde in intimitatea noastra, fara acordul lui Mister,,.Dupa ce ne-am zis in barba ca ,,asta este,,, ne-am asezat cuminti langa intrarea de fier forjat, lucrat cu grija, admirand bucuria unui suporter care venise sa obtina cateva autografe ale idolilor sai pe un tricou al lui Ilhan Mansiz. Dupa o ora de asteptare, nea Mircea – asezat pe bancheta din spate a unui Opel Astra si rasfoind de zor un ziar local – patrundea in tromba pe poarta cantonamentului. Nici semnele, nici strigatele noastre nu i-au ridicat privirea. Disperarea noastra, ca nu putem sa-i smulgem cateva cuvinte celui mai mare antrenor roman, atinsese cote alarmante. Ne-am linistit abia in momentul in care unul din paznici ne-a intins telefonul pentru a vorbi ,,inauntru,,. La celalalt capat al firului am dat peste un personaj care rupea cateva cuvinte romanesti si care ne-a rugat sa asteptam cateva secunde. Abia atunci am stiut ca o sa comunicam cu Lucescu. ,,Bine ati venit! Haideti, veniti incoace,,, a sunat vocea de intampinare a antrenorului.
Ca prin minune, toate usile ni s-au deschis larg, iar amabilitatea turcilor a devenit brusc prea exagerata. Timp de 3-4 minute, atat cat am mers pe jos de la poarta si pana in cantonament, am repetat in gand intrebarile ce urma sa i le punem tehnicianului. N-am apucat prea mult sa admiram mirificul peisaj, caci o voce grava a inceput sa ne chestioneze: ,,Ce faceti? Cand ati ajuns? Va e foame? Va e sete? Vreti fructe?,,. Era glasul inconfundabil al lui Mircea Lucescu.
Ne-a condus intr-un restaurant impecabil. ,,Stam de vorba in timp ce eu voi servi masa. N-am apucat inca sa mananc,,, s-a scuzat ,,Il Luce,,. Snitelul de pui, cartofii natur, salata de vara si paharul cu vin rosu sunt nelipsite din meniul sau zilnic, la fel ca si strugurii sau pepenele rosu. In timp ce se infrupta din aceste bucate, privea pe geam peisajul minunat al partii asiatice a Stambulului. ,,Este mai frumos ca la Florya (n.r. cantonamentul celor de la Galatasaray),,, a admis, intr-un final, tehnicianul, bucuros ca are cu cine sa impartaseasca ganduri despre minunata priveliste de langa baza de la Um- ranye.
Vreme de o ora, am discutat multe, impreuna ne-am amintit de succese, dar si de infrangeri, ne-am imaginat ce bine ar fi daca si in Romania ar exista o astfel de infrastructura. In compania lui Lucescu, ne-am simtit bine, ne-am simtit romani si ne-am simtit ca acasa, dar, cel mai important lucru, ne-am simtit campioni!

Urmărește-ne pe Google News