Comentează”Costică Vâlcea”, așa cum e cunoscut în lumea fotbalului, nu a admis niciodată faptele pentru care a fost acuzat: luare de mită și aderare la grup infracțional. A susținut mereu că procurorii nu au dovedit că banii pe care îi luase de la Cornel Penescu, patronul lui FC Argeș, echipa la care urma să devină președinte după ce-i expira mandatul la CCA, reprezentau, într-adevăr, mită. Ci ar fi fost doar un avans care urma să-i fie reținut din viitorul salariu de la FC Argeș. Dar, în același timp, a recunoscut că poziția în care s-a expus, fiind și filmat de fostul conducător al piteștenilor în timp ce primea un plic cu bani, e suficient de compromițătoare, astfel încât să poată da naștere la orice interpretări.
Dar, spune Gheorghe Constantin, ”nu mai contează”. Acum are 64 de ani și tocmai i s-a născut o fetiță în timp ce era în închisoare. A văzut-o prima oară abia după ce a fost eliberat. A pus în câteva zile la loc kilogramele pierdute în detenție, iar viața începe, ușor-ușor, să-și intre din nou în ritm. Un ritm însă ca un balans instabil între o credibilitate dărâmată și o pedeapsă ispășită, între prejudecata însemnării pe care o poartă orice fost condamnat și șansa unui nou început.
Câteva fragmente din interviul acordat de Constantin pentru DigiSport
”Eu m-am schimbat. Au rămas niște urme, nu am reușit să le ascund pe toate. Dar merg înainte, cu tot cu ele. Din fericire, dacă pot să spun așa, m-au prins aceste evenimente după ce am împlinit 60 de ani și am putut beneficia de scurtarea pedepsei. La fel, am luat și în penitenciar toate măsurile pentru a putea ieși mai repede”.
”Am redactat două lucrări din domeniul meu de activitate, fotbalul. Una are titlul ”Managerii și managementul resurselor umane din fotbal”. A doua se referă la descoperirea, formarea, promovarea arbitrilor din fotbalul românesc. Sunt lucrări științifice”.
”Am fost planton de noapte. Îi păzeam pe ceilalți, era să spun coechipieri, pe ceilalți membri ai camerei. De la ora 10 la 2 dimineața, sau de la 2 până la ora 6, prin rotație. În prima perioadă am avut o cameră de 7 persoane, destul de mică, nu știu dacă avea 17-18 metri pătrați. Dincolo, în ultima perioadă de 6 luni, în regim închis, era o cameră de 30 de persoane”.
”Am avut la un moment dat din 7 persoane – 5 cu omoruri. Unii cu pedepse de peste 25 de ani. Erau și persoane care aveau un comportament așa, mai nepotrivit… Mi-am spus că am ajuns aici, așa că trebuie să fiu tare. Cine spune că nu a avut teamă în această situație minte.
”În camera mea, fotbalul era undeva pe locul 3-4 la priorități. Pe primele locuri erau filmele, emisiunile cu cine se mărită cu cine, dor de mama, dor de tata… Și serialele turcești. Există un șef de cameră care ține telecomanda și el stabilește programul. Iar eu am căutat să nu deranjez pe nimeni. Eu ma trezeam mereu la 6.00, când 90 la sută dintre cei din penitenciare dorm. Și atunci vedeam știrile sportive, pe Digi Sport 3, pe croll, fără sonor, ca să nu-i deranjez pe ceilalți. Atunci eram și eu șeful camerei…
”Un lucru care m-a afectat enorm și pe care încă îl mai am, plâng foarte des… Înainte nu plângeam, iar acum, om la vârsta mea, plâng din nimic… Eu, dacă aș avea un câine, nu l-aș ține legat. Cam așa am simțit eu, stând acolo, știindu-mă un om liber, dintr-o dată nu mai puteam face nimic. Simțeam că sunt sufocat… Nu m-am împăcat niciodată cu situația că sunt acolo. Mă ascundeam sub pătură sau mă culcam cu lacrimi în ochi”.
”Când am ieșit, mi-am pupat fetița pe toate părțile, așteptam cu nerăbdare s-o văd. Ea s-a născut în iulie, la câteva luni după ce eu am fost condamnat. Când a rămas gravidă, așteptam hotărârea instanței. Iar când am primit condamnarea, era în luna a patra. Care e sentimentul? Te bucuri, dar e dureros că ești unde ești. Am sărbătorit… Cu un Pepsi și cu ce prăjituri mai aveam prin cameră, dar numai sărbătorire nu este asta…”.
”Și dacă nu aș avea restricție la CCA, și dacă mi s-ar propune să lucrez din nou acolo, sunt conștient sută la sută că nu mai există credibilitatea de care aș avea nevoie. Ori, a fi președintele arbitrilor, care sunt și așa catalogați în toate felurile, să se spună despre șeful lor că a fost un pușcăriaș… Asta e, ai făcut pușcărie, nu mai ai ce căuta în munca asta”.
”Se poate spune că e o nouă viață. Am două săptămâni de când am fost pus în libertate, era la început teama aceea de a reveni în societate, dar a trecut. Bucuria nașterii fetiței e aparte. Sunt conștient, însă, că am o vârstă și asta îmi creează o anumită teamă legată de posibilitățile mele de a fi cât mai mult alături de cea mică. E posibil ca unii să mă judece, ”ce-i mai trebuia și ăstuia copil?”, dar probabil că așa a vrut Dumnezeu să vină în acest moment. Acum, însă, sunt pregătit pentru un nou început”.