ComenteazăCare e povestea care l-a determinat pe Robert să ia lecții de înot. Mama lui, Irina, ne-o reamintește succint.
”Ajutor! Mă înec!”
”Eram într-o vară la mare, la piscina unui hotel din Turcia, unde nu prea ieșiseră mulți turiști. Erau doar el și verișoara lui în piscină. Robert a fost dintotdeauna un curajos și un îndrăgostit de apă. Pe când era foarte mic, oriunde vedea apă, ne-o arăta cu vădit interes sau începea să scâncească, cerându-ne să oprim mașina, să intre în ea. Chiar și cel mai mic pârâiaș devenea pentru el o adevărată desfătare. Intram, se bălăcea puțin cu picioarele… și îl lăsa în urmă cu regret. Deși nu știa să înoate, aproape că nu ieșea din apă în nici un concediu. De aceea, nici atunci, în ziua cu pricina, noi nu am fost îngrijorați. Nu mai purta aripioarele și tatăl lui îl supraveghea discret de pe margine. A crezut că poate ajunge dintr-un colț al bazinului într-altul înotând precum câinele, însă, fie că a obosit, fie că s-a speriat, pe la mijlocul ”cursei”, a strigat timid un „”Ajutor! Mă înec!”… și a dispărut sub apă. Tatăl lui a sărit imediat după el. Nu a fost cazul de vreo traumă, ci, mai degrabă, de amuzament. Însă, de atunci, am decis cu toții că a învăța să înoate ”cum trebuie” este mai mult decât necesar”.
Fotbal și karate, înainte de înot! ”Artele marțiale i-au dat încredere”. Campion național la toate procedeele din natație
”Avea 9 ani când a intrat prima dată în bazinul olimpic din Pitești. Cum tatăl lui cunoștea un profesor acolo, pe domnul Florin Puia), i l-a dat cu mare încredere pe mâini, cerința fiind una singură – să-l învețe să înoate cât să nu se înece. Dar domnul Puia a văzut ceva ce numai un cunoscător poate vedea și l-a recomandat, după doar două luni de inițiere, domnului Viorel Ciobanu – care tocmai înjgheba o grupă de performanță pe categoria lui de vârstă (băieți născuți în anul 1997). De acolo până la participarea în concursuri… a fost foarte scurt drumul – durând doar un an, în materie de timp”, povestește Irina Glință.
”A avut un mare avantaj că făcuse karate, înainte de înot. Mersese și la fotbal, însă nu a părut atras să continue. Artele marțiale, cred eu, i-au dat doza aceea de încredere pe care rar un începător o poate avea de la sine. Deși era ultimul venit în grupă, deși a intrat în competiții cu băieți care înotau de la vârste mai mici, de 6-7 ani, determinarea lui și lejeritatea cu care a prins stilurile l-au urcat rapid în clasamente, în toate procedeele și pe toate distanțele (a fost campion național în toate cele patru procedee, plus mixt, la diverse categorii de vârstă și pe toate distanțele posibile – 1.500m liber fiind, practic, singura excepție)”.
”E ceva special în unirea cu apa, în eliberarea gândurilor pe măsură ce depui efort și în limpezimea care ți-o împrumută apa minții”
Întrebată fiind dacă Robert a moștenit de la cineva înclinația pentru această disciplină sportivă, mama lui ne lămurește rapid:
”Nu, nu este un talent moștenit de la noi. Tatăl lui este o fire sportivă. Face sport cu aceeași ”seriozitate” cu care și mănâncă. Eu… mai puțin. Amândoi înotam, pe când Robert era micuț, cât să ne putem avânta în larg fără nici o teamă, însă nu ”profesionist”. Recunosc, dintotdeauna mi-am dorit să merg la bazin. Am avut o tentativă pe când eram copil, dar lecțiile s-au redus mai mult la câteva indicații pe uscat și la sărituri în bazinul mic. Poate de aceea, de ceva vreme, mi-am și propus să învăț mai bine. Nu am apelat la profesor, ci numai am fost atentă (doar mă uit la competițiile de înot difuzate la tv de când îmi pot aminti!) la ce fac sportivii aceia în apă și i-am copiat.
Și… da! E un sentiment deosebit de plăcut să înoți sute de metri fără oprire. Probabil asta spun și cei care fac parașutism (despre aer) sau cei care fac alpinism (despre munți), însă e ceva special în unirea cu apa, în eliberarea gândurilor pe măsură ce depui efort și în limpezimea care ți-o împrumută apa minții. Recomand! Nu bălăceală. Recomand chiar și adulților să învețe să înoate, să se echipeze corespunzător, cască, ochelari… eventual și niște labe (e mai… distractiv cu ele – avansezi mai rapid) și să se lase furați de aventura aceasta măcar o dată sau de două ori pe săptămână”.
Sunusoida Robert. ”Pentru prima dată se întâmplă asta! I s-a personalizat până și dieta”
Cât despre ceea ce s-a întâmplat la prezenta ediție de Campionate Europene cu Robert, mama lui nu poate fi decât fericită.
”A tot traversat perioade cu întreruperi, anul trecut i-a fost recomandat repausul total, datorită unui ”sindrom de supra-antrenament”, patru luni stând total departe de apă. A schimbat antrenori, atunci când lucrurile nu mai progresau în formula aceea, a schimbat medii (a plecat de la Pitești pe când avea puțin peste 16 ani, antrenându-se la Baia Mare cu Adrian Gherghel; de acolo, o foarte scurtă perioadă a stat în Cluj-Napoca, după care a urmat pauza și zborul în SUA; din luna aprilie, a revenit în România, antrenându-se în București), a schimbat sisteme de antrenament și metode de pregătire. Chiar în pauza de aproape o lună dintre încheierea antrenamentelor din SUA și reînceperea lor aici, probabilitatea de a pregăti temeinic aceste campionate era șubredă.
Dar a dat peste un om extraordinar, care îi știa deja talentul și care s-a arătat dispus să se implice 100% în pregătirea lui – domnul Silviu Anastase. Acestuia i s-a adăugat un alt om remarcabil – preparatorul fizic Bogdan Dimian. Este pentru prima dată în viața sportivă a lui Robert când beneficiază de așa ceva – de un specialist care să se ocupe de pregătirea sa fizică, să i-o personalizeze, să îl asiste, să îl încurajeze, să îi fie alături atât în pregătire, cât și în competiții. Mai mult decât atât, i s-a personalizat dieta și este monitorizat îndeaproape din punct de vedere medical. Așadar, pentru prima dată, vorbim de o echipă care se ocupă de Robert. Timpul alocat lui este exclusiv, fiind de apreciat nu numai cantitativ, cât și calitativ”.
”A depășit tulburările de metobolism!
Robert a spus că este dezamăgit de aceste Europene. Iată de ce crede mama lui că a declarat astfel.
”Forma fizică la care a ajuns Robert urmare a acestor ultime trei luni de muncă intensivă și de efort colectiv atent direcționat le dădeau dreptul, lui și antrenorilor lui, să vadă atinși timpi mult mai buni. De fapt, chiar cronometrările precedente, atât în concursurile din această scurtă perioadă, cât și în antrenamente, îi îndrăptățeau să considere doborârea propriilor recorduri ca pe un fapt subînțeles, și nu ca pe o speranță nefondată. Dar… concursul e concurs. Totodeauna a fost așa și mereu va fi. Un cumul de factori acționează asupra fiecărui sportiv și poate tocmai acesta este și farmecul oricărei competiții.
Una peste alta, a obținut o medalie de argint. Este extrem-extrem de valoroasă, numai gândindu-mă prin ce a trecut în ultimul an (cu întreruperi, cu schimbări, cu intercalări de vârfuri de formă în planul anterior schițat. La acestea, se mai adaugă și acele tulburări de metabolism, pe care le-a depășit, conform analizelor, dar care, poate, au nevoie de mai mult timp să fie eradicate definitiv.) Să nu mai vorbesc de cât este de valoroasă în raport cu nivelul la care se află sportul românesc în prezent și de cât de departe suntem de ceea ce înseamnă masa sportivă (atât de selecție, dar și de performanță!) în celelalte țări”.
Babeș-Bolyai, University of Southern California, apoi return. ”Revine în România. Își va continua studiile aici. În regimul academic din State, atenția se îndreaptă către grup, nu către individ”
Robert s-a hotărât să urmeze facultatea de psihologie, în primul rând, pentru a se înțelege pe sine, pentru a pricepe ce se întâmplă în mintea unui om. Primul an, l-a terminat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în 2017. S-a transferat, pe același profil, la University of Southern California (LA). Însă, grație echipei construite aici strict în jurul lui, dorește să își reia studiile în România, renunțând la bursa pe care i-a oferit-o sistemul academic american.
”Da, America are meritul unui sistem dovedit funcțional. Însă, mai ales în regim academic, atenția se îndreaptă către grupă, și nu către individ. În plus, obiectivele lor sunt cu totul altele (în funcție de acestea construindu-se și atingerile de vârfuri de formă), cu greu ”împăcându-se” cu cele ale națiunilor din care provin sportivii-studenți. Cu sprijinul acordat și de către Federație, și de către club (în prezent este legitimat la Dinamo București), cu modul în care actualii antrenori înțeleg nu numai să îl pregătească, să îi pasese din cunoștințele lor, ci și să se perfecționeze continuu alături de el, foloasele pot veni în număr mult mai mare din România, decât din mult râvnitele SUA!” ne spune mama lui.
Tokyo 2020. ”Va fi foarte greu, dar Robert poate munci în durere și peste durere”
Cât despre Tokyo 2020, mama lui Robert ne îndeamnă să fim optimiști și realiști, în același timp.
”Da, sunt optimistă! Mai este ceva timp până la Olimpiadă – deși, după cum văd eu lucrurile, nu numai pentru o Olimpiadă trăiește un sportiv. Va fi foarte greu și până atunci, și atunci. Dar Robert este obișnuit cu greul. Și Robert chiar știe să muncească! Robert chiar poate munci în durere și peste durere!
Apoi, acolo, atunci… va fi o altă poveste. Americanii, japonezii, chinezii, australienii (și aș putea continua) nu au, asemenea nouă, doar 2-3 sportivi pe care mizează. Ei pot alcătui singuri-singurei componența unei întregi finale (și nu mă refer doar ca număr, ci și ca valori ale rezulatelor, ca timpi care i-ar califica!), Și-au științifizat sportul până în cel mai mic detaliu. Dar Robert i-a mai învins o dată! E drept, pe când era junior… însă de ce nu s-ar putea repeta acel rezultat, cu tricolorul nostru peste acela al ”favoritelor” de până acum?”.