Interviu | 100 de ani de la un bronz istoric luat de România la Olimpiadă. „Înfrângerea cu 8-11 în fața Franței la București a fost considerată, totuși, performanța supremă în perioada interbelică”

Marius Rotar este cunoscut în mediul științific internațional drept unul dintre cei mai buni specialişti în death studies – cercetări despre moarte, fiind la bază absolvent de istorie la UBB Cluj. El este, în același timp, şi un mare admirator al rugby-ului. De cinci ani, coordonează echipă universitară de rugby din Alba Iulia. 

Libertatea: Se fac 100 de ani de când în România a câștigat la rugby prima medalia olimpică. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Marius Rotar: A fost vorba despre o chestiune de onoare, floare tot mai rară în zilele noastre comparativ cu alte vremuri. Grigore Caracostea (1886-1956), considerat părintele rugbyului românesc, președintele Federației de Rugby de la înființare până când l-au dat jos legionarii (1940), a promis organizatorilor Olimpiadei de la Paris că echipa națională a României va participa la Jocuri, astfel încât competiția să adune trei echipe la start. Așa s-a și întâmplat, cu toate că sprijinul autorităților române a fost minim și tardiv. Cu alte cuvinte, rugbiștii au mers pe banii proprii (în mare parte) la Paris, călătorind, precum spunea Stelian Soare, două zile cu trenuri de navetiști până la Franța, la clasa a treia.  

La Paris, România a pierdut ambele meciuri, cu SUA și Franța, dar a luat medalia de bronz. În epocă, nu i s-a acordat medaliei nicio importanță, mai degrabă fiind apreciată ținerea promisiunii față de francezi. În perioada interbelică, nu medalia a fost considerată performanța „supremă” a rugbyului nostru, ci înfrângerea cu 8-11 în fața Franței la București în 1938, francezii fiind profesorii noștri în acest sport. 

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

Valorizarea medaliei de bronz a început la noi înspre sfârșitul anilor ‘60, odată cu reconsiderarea interbelicului. De atunci, se vorbește tot timpul despre ea, însă în epocă, precum spunem, onoarea a fost mai importantă decât orice medalie. În 2022, Parlamentul României a declarat data de 4 Mai drept „Zi Națională a Rugbyului”, în amintirea primul meci pe care l-am jucat în 1924 la Paris. Nu cred că există la noi vreun alt sport care să aibă o asemenea zi.

– Cum a pătruns în România rugby-ul, acest sport care a făcut la noi istorie?
– Nașterea acestui sport, ca un gest de revoltă al unui tânăr împotriva legilor  aristocratice și puritane ale fotbalului la 1823, este arhicunoscută, dar el se stabilizează, ca reguli, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 

Prima partidă inter-țări a fost la 1871, între Anglia și Scoția, iar Turneul celor Șase Națiuni (la început patru) datează din 1883. Rugby-ul este un sport inventat de francezi, dar importat de noi din Franța, precum spune Bogdan Popa, prin intermediul studenților români care au studiat acolo și l-au adus acasă. 

De altfel, marea majoritate a termenilor din rugby la noi sunt de proveniență franceză, nu din limba engleză. Mircea Iconomu, unul dintre pionierii rugbyul românesc, are o mărturie relevantă privind apariția acestui sport la noi. Îl deprinsese în Franța ca elev și student, unde învățase să joace și tenis de câmp. 

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Lista donatorilor care au contribuit cu bani în 1924 pentru ca echipa de rugby a României să poată face deplasarea la Olimpiada de la Paris. Mircea Iconomu se numără printre contributori

Întors acasă, excela la tenis până când, într-o zi, un amic, la terenul de la Șosea (Arcul de Triumf) i-a dat o pasă în joacă, cu un pachet oarecare, ca la rugby. De acolo, împreună cu alții i-a venit ideea să formeze o echipă de rugby. Astfel, avea loc în 1914 prima ediție a campionatului cu două echipe la start: Tennis Club și Sporting, ambele din București.

– Dacă privim la istoria lui în România, putem vorbi despre zone în care a pătruns mai ușor? E legat de regiuni, de anumite orașe sau anumite pături sociale?
– Până la Doilea Război Mondial, rugby-ul s-a practicat aproape în exclusivitate la noi doar în București (excepție făcând o echipă efemeră la Lupeni și IAR Brașov). Se juca la Șosea, pe mai multe terenuri, iar în momentul în care au apărut mai multe categorii valorice meciurile se disputau duminică de la ora 7.30 până seară, în condiții total improprii. A fost, la acea vreme, un sport al elitelor. Dar dacă citim rapoartele comisiilor de disciplină ale Federației vedem că adeseori se caracteriza printr-o violență puternică. Gentlemenii nu era așadar, întotdeauna gentlemeni și pe terenul de rugby. În interbelic, doar fotbalul și boxul au fost la noi sporturi profesioniste, rugby-ul era un sport pur amator, o chestiune de pasiune și adrenalină, dar și o continuă luptă pentru supraviețuire, sărăcia fiind evidentă în acest sport.

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

– Dacă e să privim istoric: care sunt cluburile care au devenit centrale în dezvoltarea lui?
– Până în 1947, Tennis Club Român, Stadiul Român (creat și condus de Nicolae Mărăscu, căpitanul echipei naționale la Paris, 1924, un polisportiv, inginer chimist cu doctorat luat la Sorbona; când moare subit în 1938, soția lui, la Cimitirul Bellu,  îi așează ghetele de rugby în sicriu), Sportul Studențesc, Poștă Telefon Telegraf, Viforul Dacia, toate din București. 

După 1947, Steaua (CCA), Dinamo (echipe departamentale), Grivița București, Farul Constanța, Timișoara și mai recent Știința Baia Mare. Un rol important în răspândirea rugbyul la noi l-au avut Universitățile. De altfel, prima echipă din provincie, campioană națională, a fost Universitatea Timișoara, în 1972. Chiar dacă nu au câștigat vreodată titlul, rugby-ul are o puternică tradiție la Cluj, Iași sau Petroșani, prin universitățile de acolo. De asemenea, Bârladul, Suceava, Gura Humorului, Galațiul sunt repere în ceea ce privește rugby-ul românesc.

– Putem vorbi despre o perioadă de glorie a rugby-ului? Care a fost ea?
– Cu certitudine perioada comunistă. Din mai multe motive: democratizarea rugby-ului, răspândirea sa în provincie și, mai ales, rezultatele pe plan internațional. Primele victorii asupra națiunilor majore în rugby, cum sunt Franța sau Scoția, s-au înregistrat atunci, nemaivorbind de faptul că băteam Italia cu regularitate. Metodele de pregătire, sistemul etatizat dar și profesionismul mascat, într-o vreme când rugbyul era eminamente un sport amator pe plan mondial, au dat rezultate. 

Fotografie realizată în anii 1980, în timpul unui meci de rugby jucat la Alba Iulia

– Există această clasică zicere: „Rugby-ul este un sport de golani practicat de domni, pe când fotbalul este un sport de domni practicat de golani” (Pierre de Coubertin). E ceva adevărat în această zicere? 
– În mare parte, da. Rugby-ul este un sport de contact, cu un angajament fizic total, ce aparent este predispus spre violență, însă fără respectul adversarului și, paradoxal, protecția lui, nu ai cum să-l joci. Nu există simulări, trageri de timp. Poate de aceea existau în perioada interbelică o serie de idei (false) conform cărora doar elitele pot să-l joace, deoarece prin educație își pot înfrâna pulsiunile înspre violență.

– Care ar fi trăsăturile de bază ale acestui sport – adică ce tip de comunitate sportivă și socială a construit, căror grupuri sociale specifice a fost caracteristic?
– La nivel personal, cred că cea mai frumoasă definiție a rugby-ului este cea dată de poetul Tudor George (1926-1992), el însuși jucător și antrenor de rugby. Are o poezie intitulată Sub scutul lui Hercule unde vehiculează niște imagini absolut fabuloase. Numește butul de rugby, care are forma literei H, ca „portal celest de suple bări sub care îmi petrec sportiva oră” sau „fereastră-n cer menită să mă absoarbă” ori „supremul Haș, cât scutul lui Hercule… gigantă treaptă-n astre”… 

La nivel general, trăsătura de bază a acestui sport este solidaritatea, nu reușești nimic de unul singur, indiferent de cât talent ai avea. Îmi pare și cel mai democratic sport din lume, fie și prin numărul mare de echipieri (15, fiecare specializat pe un post aparte). Când văd o grămadă la rugby am sentimentul unei perfecte sincronizări între oameni pentru o idee.   

Cumva este democratic inclusiv pentru copii, unde toți au loc să joace pe vreun post, nu ca la fotbal, unde cel cu kilograme mai multe ajunge, în mod obligatoriu, portar. Este un sport al emoției prin excelență, cel căruia îi place prima dată ce vede, fiind definitiv câștigat pentru rugby. La nivel social, inclusiv în Occident,  rugby-ul își recrutează jucătorii din medii defavorizate, unde un copil pasionat și serios primește o șansă suplimentară și absolut aparte de educare și dezvoltare. 

Comunitatea rugbistică din România, deși restrânsă, este deosebită, însă măcinată, uneori, de orgolii sterpe, critici sterile fără soluții, interese personale, dar și oameni dispuși la lucruri de-a dreptul eroice pentru ca acest sport să supraviețuiască. Din păcate, se face prea puțin voluntariat în rugby-ul românesc. Aici este șansa sa de a renaște.

– Ce este caracteristic galeriei la rubgy?
– Nu există galerii la rugby, nici ultrași. Lumea se bucură să vadă o încleștare între niște coloși, fără menajamente. Mai degrabă există încurajări ale unei echipe favorite, decât galerii. Lumea se bucură când, de pildă, la o diferență valorică mare, echipa adversă reușește un eseu, ca un triumf al unui exemplar efort colectiv și susținut. Așa am pățit și noi la Iași unde, la scorul de 0-55, am reușit să dăm un eseu. Am fost aplaudați și încurajați. Când reușești așa ceva ai sentimentul că ai câștigat războiul, deși ai pierdut toate bătăliile și nu cred că în alt sport din lumea aceasta există o asemenea situație și emoție.

– Cum stăm astăzi cu acest sport? Se mai practică în masă?
– Față de dinainte de 1989 stăm prost. Prin 1980 erau 13.400 jucători legitimați în România, 197 de cluburi, 318 antrenori. Erau trei divizii valorice, dintre care ultima dintre ele cuprindea și o serie exclusiv dobrogeană cu 10 echipe din Constanța și alte două din zonă. Actualmente nu cred că avem, cu tot cu juniori, rugby feminin și rugby în 7, mai mult de 2.500 de jucători legitimați. Este dificil să aduci copii la acest sport, deși se tot caută soluții. Rugby-ul, spre deosebire de fotbal, îl înveți doar cu antrenor și nu jucându-l pe stradă, ca fotbalul, sau în curtea școlii. Cu toate acestea, echipa națională a jucat la ultimul campionat mondial și astfel încă respirăm.

– Care este situația la nivel competițional?
– Rugby-ul nostru masculin se împarte, la nivel de seniori, în cel jucat în 15 și cel jucat în 7. Are reguli similare. Cumulat, la ambele categorii sunt cam 30 de echipe, deși unele dintre ele joacă în competiții cu aceeași jucători. Atât la 7 cât și la 15 sunt două divizii valorice, noi, Alba Iulia, evoluând în cea de a doua. La juniori, băieți de la 15 ani în sus, sunt cam 20 de echipe, iar la fete, unde se joacă doar  rugby în 7, cam 12 echipe (senioare și junioare). Așadar, avem în rugby, o penurie de jucători și echipe, în multe orașe din țară, cu tradiție în rugby, acest sport dispărând sau fiind minim reprezentat.

– Care ar fi cauzele degradării lui? Unde sunt problemele cu care se confruntă acest sport?
– Multă lume învinuiește federația de profil, însă vremurile s-au schimbat din anii ‘80. Din 1995, rugby-ul a devenit profesionist la nivel mondial, iar România nu a putut face față acestei schimbări. La vremea aceea noi experimentăm sau încercam să dibuim regulile capitalismului, ceea ce a născut dificultăți în a-l aplica în acest sport. Practic, rugby-ul nostru are la ora actuală cam cinci echipe profesioniste cu adevărat. Acestei situații i se adaugă lipsurile financiare, multe echipe, printre care și Alba Iulia, abia supraviețuind. 

În plus, asistăm la o degradare a celor meniți să pregătească noile generații de rugbiști, precum și o slabă mediatizare a acestui sport. Odată m-am plimbat cu un balon de rugby prin Alba Iulia. Majoritatea copiilor cărora i l-am arătat, nu știau despre ce sport este vorba. Există însă și un grup restrâns de fanatici ai acestui sport la noi. De acolo vine speranța dezvoltării, cu oameni cu adevărat onești,  dispuși înspre voluntariat, cu inimi având forme ovale.

– Cum ai ajuns ca istoric, specialist în istoria morții, să devii manager de club?
– Nu îmi place conceptul de manager, întotdeauna l-am evitat. Îl prefer pe cel de coordonator, care este mai adecvat. Se potrivește și mai bine echipei noastre, noi reprezentând Universitatea din Alba Iulia. Când eram student la Cluj mai mergeam în Parcul Babeș să urmăresc meciuri de rugby, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să conduc o echipă. Sau mai bine zis să caut mereu soluții să supraviețuiască. Poate și aceasta este frumusețea vieții: să te surprindă oricând pe ce drumuri nebănuite te poate duce. Ori să descoperi uimit că ești capabil de lucruri la care nu te-ai gândit vreodată. 

Marius Rotar (foto sus) s-a dedicat sportului de balonul oval, fiind de cinci ani coordonatorul echipei universitare din Alba Iulia

În 2015, când a decedat tatăl meu, am vrut să mă apuc de ceva total nou, fără vreo legătură cu moartea sau incinerarea. Simțeam că am nevoie de o pauză de death studies. După ceva ani de căutări mi-a venit ideea să recreez echipa de rugby a Universității, situație paradoxală întrucât eu n-am jucat nici trei secunde rugby în viața mea. 

Cel mai dificil mi-a fost să-i conving pe cei apropiați mie că voi merge pe această direcție. M-au înțeles și sprijinit. Am spus-o de multe ori: mie îmi plac cauzele aparent pierdute și să încerc să fac ce nu s-au gândit alții vreodată să facă. E o pornire de adolescent, recunosc, care îmi dă vivacitate nebănuită. Majoritatea absolută aproape, din lumea rugbyului românesc, n-are idee cu ce mă ocup eu în realitate și nici n-am făcut vreodată mare tam-tam pe tema aceasta. E mai sănătos așa. 

Rugby-ul mă completează cumva, în mod straniu, fac voluntariat în direcția asta de cinci ani și mă mir de multe ori cum de mai rezist la atâta consum de energie, timp și alte lucruri. Probabil mă voi opri cândva, dar atâta timp cât propria conștiință, care e cel mai aspru judecător al fiecăruia, nu mă mustră, știu că procedez bine mergând pe acest drum. 

Rugby-ul mi-a dat șansa să cunosc oameni deosebiți în țară și străinătate și, mai recent, în Republica Moldova, unde avem o colaborare foarte strânsă, noi, cei din Alba Iulia. Am cunoscut și dezamăgiri și am învățat ce înseamnă cu adevărat umilința și cum te poți bucura de ea, ca o scară a speranței că poate într-o zi voi reuși mai multe. Un prieten din Alba Iulia îmi tot spune că prin rugby eu îl caut pe Dumnezeu. Poate așa o fi…

– Cum vezi viitorul acestui sport?
– La noi există o idee falsă legată de slaba popularitate a rugbyului. În Occident, în emisfera sudică și nu numai adună zeci de mii de oameni la meciuri și miliarde de telespectatori. Rugby-ul va continua să câștige popularitate în lume prin calitățile sale particulare și spectaculozitatea sa. Multă lume în România are un discurs fatalist legat de viitorul acestui sport. Într-o vreme și eu credeam la fel, dar în timp am realizat că, iubind acest sport, întotdeauna se vor găsi soluții ca el să supraviețuiască și să crească. Ne-o cere istoria sa, valorile sale și toate inimile cu forme ovale sau nu, prin care glăsuiesc speranța și idealurile.

Urmărește-ne pe Google News