ComenteazăNu era ușor să fugi din țară, în regimul comunist. Cei prinși erau trimiși la închisoare. Țîrban este unul dintre cei care au reușit. „Tata avea o filieră pe la Iratoșu, lângă granița cu Ungaria. Mașina care ne ducea mergea încet. Nu avea voie să oprească, pentru că stârnea suspiciuni. Am sărit din mers, împreună cu Vuia, apoi am trecut fâșia de pământ târâș. După ce ne-am predat, în prima localitate, am avut cel mai mare noroc din viața mea”, începe Țîrban alocuțiunea despre fuga din România comunistă.
Maiorul cu suflet din Ungaria
„Mi s-a îmbolnăvit fetița de doi ani de leucemie. Jucam la Rapid București și am mers la Spitalul Parhon, renumit la acea vreme. Am găsit acolo medicamente expirate, iar copiii mureau pe capete. Fără vreo șansă de a o salva la noi în țară, am decis să plec și să încerc să o vindecăm în străinătate. Cum fratele lui Vuia locuia în Republica Federală Germană, destinația era clară”, își motivează atacantul arădean decizia.
Norocul de care am pomenit mai sus a fost un maior, care pregătea o echipă de fotbal a grănicerilor din Ungaria. „Când am fost împrumutat de UTA la Strungul Arad, am jucat un amical cu această echipă, pe teren propriu. Gabor Biro, antrenorul nostru, ne-a spus să o lăsăm mai moale, să nu-i lovim, că doar erau unguri ca și el. Și la pauză a fost 0-4! Biro spumega și ne-a spus, printre palme după ceafă, să jucăm cum știm noi, să îi urcăm pe garduri. I-am rupt în a doua repriză și am câștigat cu 5-4.
”La început a fost greu. Primul serviciu pe care l-am avut presupunea să curăț automobile și să le închiriez. Locuiam într-o garsonieră cu baia pe hol, mâncam conserve încălzite pe reșou și făceam naveta 40 de kilometri cu bicicleta”, mai spune Țîrban, astăzi antrenor la o echipă de Old Boys. La echipele de veterani a avut plăcerea de a se întâlni cu foștii colegi de la UTA, printre care Mihai Țârlea sau Gh. Vaczi II, la turneul de la Kossen (Austria), care are loc în fiecare an, la începutul verii.
Cutremur în Giulești
Două goluri din lovituri de la 11 metri într-o victorie cu 2-1 în Giulești, cu marea rivală Petrolul Ploiești și sfertul de finală din Cupa României, pierdut 0-1 cu Steaua București, în fața a 70.000 de spectatori, pe stadionul „23 August”, sunt printre amintirile cele mai frumoase ale interlocutorului nostru din sezonul competițional 1986-87, când a evoluat în Divizia A, la Rapid București.
Dar la echipa de sub podul Grant nu a fost numai lapte și miere. După un penalty ratat, a scăpat la mustață de furia suporterilor. „Am ratat un 11 metri într-un meci pe care nu l-am câștigat. Eu nu părăseam stadionul pe la vestiare, ci pe poarta principală. Manea m-a avertizat să nu merg pe acolo. Nu l-am ascultat, iar criticile oamenilor au început să se transforme în îmbrânceli. Atunci am strigat: sunt om ca și voi. Altădată m-ați aplaudat, acum vreți să îmi luați gâtul pentru că am ratat? Și m-au lăsat în pace, continuînd apostrofările. Dar nici nu am mai ieșit pe acolo, de atunci”, povestește Țîrban.
A dormit sub cerul liber
„Eram în cantonament cu echipa la Tâncăbești, în cameră cu Goanță și Damaschin. Dintr-o dată, patul meu a început să se miște. Le-am spus să termine cu glumele că vreau să dorm. Când m-am întors, ei dormeau, perdelele fâlfâiau, pereții trosneau, am strigat «cutremur» și am fugit afară. Toți eram șocați. Teofil Codreanu, care era antrenor secund, m-a întrebat după câteva minute dacă nu vreau să mă întorc în cameră. I-am spus că rămân afară, moment în care a făcut un gest de mare om și mi-a adus bluza de pijama din cameră”, sună o întâmplare mai puțin obișnuită a lui Țîrban pe vremea când îmbrăca tricoul alb-vișiniu.