Istoria participării României la turneele finale ale Campionatului Mondial de Fotbal

Cele trei Mondiale disputate în anii 30 au însemnat tot atâtea prezenţe româneşti, tricolorii bifând astfel, alături de alte 12 reprezentative, participarea la prima competiţie majoră a „sportului rege”. A urmat Mexic 70, cu poveştile despre statuia lui Dembrovschi şi neutilizarea „prinţului” Dobrin, pentru ca anii 90 să însemne o reeditare peste timp a celor trei turnee consecutive din perioada interbelică. „Generaţia de Aur” a lui Hagi şi Gică Popescu a fost ultima care a scos românii în stradă, după victoriile cu Columbia, SUA, Argentina sau Anglia.

1930 – Regele a ajutat la strângerea lotului

Proaspăt restaurat, regele Carol al II-lea şi-a folosit puterea de convingere pentru ca jucătorilor Vogl şi Raffinsky de la Juventus să le fie acordate concedii de odihnă pe perioada turneului final de către „Astra Română”, rafinăria la care erau angajaţi. Până la traversarea Atlanticului pe vaporul „SS Conte Verde”, alături de delegaţiile din Franţa, Iugoslavia şi Belgia, românii au călătorit cu vagonul clasa a II-a spre Geneva, iar din diferenţa de preţ şi-au comandat costume de prezentare.

Meciul cu Peru, câştigat cu 3-1, a fost un măcel, Steiner (dublă fractură) şi Stanciu (deplasare de rotulă) ieşind de pe teren pe targă. Ultimul a reintrat şchiopătând la 1-1 (pe atunci nu se făceau schimbări în echipă) şi a dat golul doi, culmea, cu piciorul beteag! A urmat înfrângerea la scor, 0-4, cu Uruguay, dar fotbaliştii noştri au fost aşteptaţi la sosirea în Gara de Nord ca nişte adevăraţi eroi.

1934 – Bătuţi de o finalistă

Suspendarea lui Iuliu Baratky, pentru că jucase în naţionala României, după ce, cu patru luni în urmă, evoluase şi în prima reprezentativă a Ungariei, încălcându-se astfel o prevedere FIFA, a cântărit mult la Cupa Mondială.

Calificaţi după un meci de infarct cu Iugoslavia, tricolorii au înfruntat Cehoslovacia, una dintre cele mai bune echipe ale momentului. Cu căpitanul Emerich Vogl sosit pe ultima sută de metri la Triest, pentru că, de această dată, „Astra Română” n-a acceptat să-i dea jucătorului decât patru zile de concediu, românii au pierdut cu 2-1, la mare luptă. Adversarii noştri nu s-au oprit decât în finală, în timp ce jucătorii români au revenit acasă cu sentimentul datoriei împlinite. „Ar trebui ca Europa să înţeleagă în sfârşit că România practică un sport de cea mai înaltă clasă”, spunea Vogl, după aceea partidă.

1938 – Cuba ne-a trimis acasă!

După o tragere la sorţi cu repetiţie, pentru că România şi Iugoslavia au cerut la unison să nu mai evolueze din nou în aceeaşi grupă, am căzut în preliminarii cu Spania şi cu Egipt. Ibericii, favoriţi cerţi la calificare, au fost excluşi, datorită evenimentelor politice interne (război civil), iar Egiptul n-a vrut, din cauza Ramadanului, să evolueze în partida tur! FIFA ne-a acordat victoria, cu 2-0, la „masa verde” şi aşa am ajuns, fără să jucăm vreun meci, la turneul final!

Aici, alte urne, altă tragere la sorţi, alt adversar schimbat. Iniţial, urma să jucăm cu Argentina, dar sud-americanii nu s-au mai prezentat, din cauza unui imens scandal intern legat de selecţia la naţională, aşa că adversara noastră a fost necunoscuta Cuba.  Am pierdut lamentabil, la rejucare, cu 2-1, după un 3-3 „smuls” cu greu în primul meci. În semn de protest pentru prestaţia ruşinoasă din Franţa, delegaţia României n-a fost aşteptată de nimeni la întoarcerea în ţară. 

1970 – „Statuia” Dembrovschi şi cazul Dobrin

A fost un turneu final reuşit, la sfârşitul căruia trebuia să ne alegem cu o statuie a lui Emerich Dembrovschi, declarat cel mai bun jucător român, pe „Aleea Fotbaliştilor”, din faţa stadionului „Azteca”. Am rămas cu regretul că acel edificiul nu s-a mai ridicat, dar şi că Nicolae Dobrin n-a evoluat nici un minut în Mexic.

„La antrenamente, Dobrin era comod. Stătea pe partea cu umbră şi mi se plângea că nu poate alerga”, şi-a motivat decizia de a nu-l trimite pe teren pe „Gâscan”, selecţionerul de atunci, Angelo Niculescu.

În „grupa morţii” de la Guadalajara, România a bătut Cehoslovacia cu 2-1, şi a pierdut jocurile cu Anglia (0-1) şi cu Brazilia inegalabilului Pele (2-3).   

1990- Ucenicia „Generaţiei de Aur”

O calificare obţinută în ultimele zile ale comunismului şi un meci decisiv în grupe, cel cu Argentina lui Diego Maradona, disputat imediat după prima „Mineriadă”. A fost un turneu final în care „Generaţia de Aur” şi-a făcut uceinicia. 2-0 cu URSS şi 1-1 cu Argentina, la plusuri, 1-2 cu Camerun şi eliminarea din optimi, după penalty-uri, cu Irlanda, la minusuri.  Mirajul vestului fotbalistic adus de impresarii ce umpluseră holul hotelului în care erau cazaţi tricolorii au făcut ca jucătorii români să fie vânduţi, ca la talcioc, pe bandă rulantă, chiar în timpul desfăşurării competiţiei din Italia. „Omul negru”  a fost declarat Daniel Timofte, pentru că a ratat penalty-ul decisiv în jocul de calificare cu irlandezii.

1994 – La un „sfert” de semifinală

România a realizat la Mondialul din Statele Unite cea mai importantă performanţă din istorie, calificarea în sferturile de finală ale competiţiei. Trioul Hagi – Răducioiu – I. Dumitrescu a dat fiori reci pe şira spinării tuturor adversarilor.

„Capodopera” lui Hagi şi golurile de manual ale lui Răducioiu din meciul cu Columbia plus reuşitele extraordinarea ale lui Ilie Dumitrescu în jocul cu Argentina ne-au dat calitatea de favoriţi  în „sferturi” cu Suedia. Neobişnuiţi cu această postură, tricolorii au pierdut la 11 metri, după 1-1 în timpul regulamentar şi 2-2 în prelungiri. „Stigmatizaţii” pentru acest eşec au fost portarul Prunea, pentru greşeala de la golul doi al nordicilor, şi jucătorii Dan Petrescu şi Belodedici, care au ratat de la punctul cu var. „Calde”, meciurile cu Columbia (3-1), SUA (1-0) şi Argentina (3-2), „reci” jocurile cu Elveţia (1-4) şi Suedia, care a jucat o bună parte din prelungiri în inferioritate numerică.

1998 – Cap de serie şi frizuri excentrice

În grupa de calificare, Adrian Ilie a dat un gol fabulos Columbiei (scor 1-0), cu care avea să se claseze pe locul 3 în topul celor mai frumoase reuşite de la această ediţie a CM. Calificaţi matematic, după victoria cu Anglia (2-1), tricolorii au apărut la jocul cu Tunisia (1-1) cu frizuri excentrice, toţi jucătorii vopsindu-se pe cap în galben.

„Puii de găină” şi-au pierdut „fulgii” în faza optimilor de finală, Croaţia, care avea să termine competiţia pe podium, câştigând jocul direct cu 1-0. Pentru prima oară în istorie, naţionala de fotbal a României a fost cap de serie la tragerea la sorţi, fapt ce i-a înfuriat pe englezi. Pe teren, însă, „londonezul” Dan Petrescu (pe atunci, jucător la Chelsea) le-a arătat insularilor cine este mai bun, marcând în minutul 88, după ce V. Moldovan deschisese scorul, iar Owen egalase. 

ISTORIC CUPA MONDIALĂ

Brazlia domină palmaresul celor 18 ediţii ale Cupei Mondiale, cu cinci victorii (1958, 1962, 1970, 1994, 2002), înainte de ediţia a 19-a, organizată în Africa de Sud, în perioada 11 iunie – 11 iulie.

În total, şapte ţări au câştigat deja competiţia, care a debutat în 1930, în Uruguay.
Italia (1934, 1938, 1982, 2006) a câştigat de patru ori şi devansează Germania, victorioasă în trei rânduri (1954, 1974, 1990). Argentina (1978, 1986) şi Uruguay (1930, 1950) au câştigat de două ori, Anglia (1966) şi Franţa (1998) câte o dată. Toate aceste câştigătoare vor fi prezente la Cupa Mondială din Africa de Sud.

Toate câştigătoarele competiţiei supreme:

Urmărește-ne pe Google News