ComenteazăLa capatul a 20 de ore crancene, cand Istanbulul parea ba la doi pasi, ba la cativa ani-lumina de Romania, o gara austera, dar colorata sonor, ne avertizeaza domol ca am ajuns. Nu pe taramul fagaduintei, in orice caz nu pe al nostru, ci intr-o metropola grabita, ce nu are timp sa astepte sau sa stea dupa tine.
Desi abia trezit dintr-o ploaie nervoasa si lunga, din acelea cum mai vezi si pe la noi primavara, Stambulul ne inghite rapid, semn ca Bosforul nu stie de gluma. Cum nu stiu nici taximetristii, care se apropie de tine, iti dau tarcoale ca niste rechini, iar daca le azvarli un refuz politicos demareaza in tromba, bombanind diverse. Ma rog, uneori e mai bine sa nu stii limba locurilor, alteori nici nu e nevoie. Asa se intampla jos, in port, unde la intervale incredibil de scurte pleaca si vin, vin si pleaca flotile intregi de salupe si vaporase, cateva ore de tangaj autentic fiind evaluate, mai peste tot, la cinci dolari sau echivalentul in lire turcesti. Ceea ce inseamna vreo 6,5 milioane in moneda locala, un pic devalorizata fata de vremurile Galatei Rumena.
Cu jurnalul in fata si cu ceaiul pe masa, bine instalat in scaunelul de lemn, cetateanul turc obisnuit pretuieste teribil aceste clipe de desfatare. Comenteaza cu zgomot, gesticuleaza, iar daca scena se petrece in bazar, nu uita sa te atinga incetisor, ca din greseala, doar-doar ti-o atrage atentia si marfa lui. Nu o face din rautate, asta e clar, caci un zambet complice ii lumineaza chipul cand aude de unde esti si pentru ce ai venit. De la unul din ei, mai vorbaret, aflam ca celebrul solist Tarkan si-a platit armata, de care s-a saturat dupa o luna, iar de la altul, mai sugubat, ca aurul de 12 karate e la fel de bun ca cel de 14, ca noi trebuie doar sa ne inchipuim ca e de 14 si, gata, miracolul s-a produs.
Cat despre ciocnirea Galatei cu Liverpool, prea putine de spus, prea devreme de comentat. E duminica aici si lumea s-a obisnuit cu marile meciuri, cu marile sperante ale marilor meciuri mai exact, astfel incat nimeni nu concepe sa piarda, chiar daca suportul increderii, echipa, e destul de vag si nesigur. Cum si maine e o zi, ne indreptam agale spre hotel, nadajduind ca apropierea deflagratiei din Insula va misca fizionomia Inaltei Porti, o fizionomie in care moneda euro nu reprezinta nimic. Cel putin acum, cel putin duminica, 24 februarie 2002, Istanbulul traieste discret, cu frana de mana trasa.