ComenteazăOlteanul este în continuare marcat de teribilul eveniment: drama altora a fost, de fapt, norocul vieţii sale. Accidentul s-a soldat cu 150 de victime, adică tot echipajul avionului şi toţi cei care s-au îmbarcat. Alin Vigariu a povestit, pentru Sportnews.ro, că nu se poate gândi la altceva, decât la acest accident şocant.
Alin Vigariu: Acum mă simt bine! Dar numai la asta mă gândesc, numai la ştirile despre acest accident mă uit. E inevitabil, numai asta e peste tot.
Cum poate fi catalogat un astfel de eveniment? Norocul tău a însemnat drama altora.
E un semn divin. M-am născut a doua oară. Îmi pare rău de cei morţi, dar…
Care e povestea acelor rezervări? De ce le-aţi schimbat?
Noi am fost într-un cantonament în Spania şi ne întorceam acasă. În urmă cu două săptămâni, clubul ne-a făcut rezervări chiar în avionul prăbuşit. Dar un băiat de la club a insistat să le schimbăm, pentru că aveam o escală de 4-5 ore la Dusseldorf. Ne-am împărţit în celelalte trei avioane care au plecat cam la aceeaşi oră din Barcelona şi am mers pe alte rute. Eu, împreună cu câţiva băieţi pe Zurich, alţii pe Munchen.
„Am tras o spaimă…”
Când aţi aflat de accident?
Când am ajuns la Zurich. Acolo am aflat că un avion plecat de la Barcelona, dar nu ştiam care. Ne-am îngrozit. Eram împărţiţi în trei dintre cele patru avioane care plecaseră aproximativ la aceeaşi oră. Am tras o spaimă. Am citit apoi că era vorba de zborul spre Dusseldorf, dar parcă tot nu ne venea să credem.
Ce aţi vorbit între voi? Cum vă simţiţi?
Când ne-am întâlnit pe aeroportul din Stockholm, toţi cei veniţi din trei direcţii, ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, de parcă nu ne mai văzuserăm de mai multe luni. Ne părea şi ne pare rău pentru toţi cei morţi, dar trăiam o bucurie că am scăpat.
Ai dormit noaptea trecută? Ai avut coşmaruri?
Eram foarte obosit. Am dormit. Coşmaruri n-am avut.
„Asta e naţionala kurzilor!”
Când ai ajuns în Suedia, la Borlange, orașul din care e echipa ta?
Eu am venit prima oară în Suedia în urmă cu vreo 10 ani, la IK Brage. Apoi m-am întors prin ţară, am fost pe la Buzău, pe la Slatina, pe la Turda. Doar din vara trecută m-am întors aici, dar am ajuns la rivala de „moarte” a celor de la Brage, Dalkurd FF. Jucăm pe acelaşi stadion, doar vestiarele sunt diferite.
Dalkurd e o echipă a comunităţii kurde?
Da, kurzii veniţi aici şi-au făcut echipă în 2004. Atunci, erau numai kurzi. Acum mai sunt şi „stranieri”. Căpitanul de echipă, care e kurd, zice că asta e naţionala lor. E cea mai iubită echipă a kurzilor, chiar dacă sunt mai multe, în diverse colţuri ale lumii. Rivalitate mare avem doar cu IK Brage, echipa de suedezi unde am jucat eu înainte. IK Brage era un fel de Universitatea Craiova, de fapt, nu, că Universitatea Craiova nu mai există. IK Brage e mai jos, dar măcar trăieşte.
Aveţi ceva bani, dacă vă permiteţi cantonamente la Barcelona.
Sunt. Nivelul de trai este ridicat şi îţi permite să mai faci şi câte un cantonament ca ăsta pe an. E al treilea an la rând când merg în cantonament acolo, în Spania.
„Mai am 10-15 ani şi mă las!”
Cât timp mai joci?
Păi, am 34 de ani. Mai am 10-15 ani şi mă las (râde). Mi-au zis oamenii că, la felul cum am jucat în acest retur, din vară până în toamnă, aş mai putea să evoluez cel puţin 3-4 ani. Adevărul e că şi eu m-am simţit excelent. Am alergat cum n-am făcut-o niciodată, am avut vitalitate extraordinară. Cred că aerul mai curat e de „vină”.
Ce faci, rămâi definitiv acolo?
Da, de data asta da! Acum nu lucrez. Fac şcoală, pentru că trebuie să învăţ limba, care e destul de grea. Apoi, vreau să continui în domeniu, să fac o şcoală de antrenori.