Lobonţ «Pădureanul»

Distanţa dintre Bucureşti şi Ghelari este de 420 de km. Iei rapidul din Gara de Nord până la Simeria, pe care îl schimbi cu un personal până la Hunedoara, de unde poţi prinde, dacă ai noroc, unul dintre cele două microbuze care te duc în vârful muntelui, în localitatea unde s-a născut portarul. Dacă nu, trebuie să faci autostopul sau să plăteşti în jur de 40 de lei unui taxi, pentru cei 25 de kilometri. Situat în ţinutul Pădurenilor, aşa cum numesc localnicii această zonă, Ghelari etalează privirilor un spectacol fabulos. La o altitudine medie de 700 de metri, pădurile urcă până pe grumazurile munţilor, lăsând ici-colo case curate şi bine îngrijite, ce îşi aliniază ferestrele la marginea drumului. Bogdan Lobonţ, portarul naţionalei, s-a născut şi a crescut aici, iar bunica din partea mamei, Maricica Prodan, fratele tatălui şi soţia – Constantin şi Nastasia, şi cei trei verişori, singurii pe care fotbalistul îi are – Călin, Florin şi Marius, locuiesc în continuare în Ghelari. Părinţii lui “Loby” trăiesc la Bucureşti.

«A fost un copil mămos»

Pornim căutarea din faţa bisericii ortodoxe din Ghelari, şi, după 5 km de mers, o găsim pe bunica fotbalistului, într- o casă cu termopan şi cu antenă parabolică, accesorii ce se pare că au devenit elemente tradiţionale ale satului românesc. Stă în faţa televizorului, mâhnită că Bogdan nu a jucat în meciul din Cupa Româ- niei cu FC Botoşani, dar este dispusă să ne vorbească despre copilăria celui supranumit “Pisica”. “L-am crescut pe rând, când eu, când bunicii din partea lui taicăsu. Ei, săracii, s-au prăpădit de curând. Când era mic, venea împreună cu taică-su, care îi şuta la poartă, la terenul din deal, şi stăteau ore întregi pe teren. Dacă Bogdan primea gol, începea să plângă de nervi. Eu eram magazioneră la echipa din Ghelari şi le dădeam mingi să se joace. Când avea şase ani, familia s-a mutat la Hunedoara şi eu mă duceam acolo să am grijă de Bogdan şi de Corina, sora lui mai mare cu 2 ani. Stătea vizavi de stadion, dar Nelu nu-i dădea voie să se ducă la fotbal dacă nu lua note bune la şcoală, aşa că trebuia să şi înveţe”, îşi aminteşte bunica lui Bogdan. “Mi se rupea sufletul când l-am văzut că îşi făcea bagajul să plece singur la Bucureşti. Prima dată nu a vrut, chiar s-a întors, zicea să meargă taică-su cu el. A fost un copil mai mămos. La plecarea în Olanda a fost şi mai greu, după câteva săptămâni a chemat-o pe maică-sa acolo. M-a chemat şi pe mine, dar mi-e frică să zbor cu avionul şi am refuzat de fiecare dată. Acum stau iarna la Bucureşti pentru că la Ghelari ajungi foarte greu din cauza ninsorii abundente. Am fost să-l văd la multe meciuri, şi la Hunedoara, şi în Bucureşti, dar acum mi-e frică să mai merg pentru că se bat ca nişte descreieraţi. Colegi a mai adus la Hunedoara, de la echipele unde a jucat, mai ales pe Chivu, cu care se înţelege foarte bine. Dar la Ghelari a venit doar cu Iencsi. M-am pomenit cu ei în curte şi le-am dat să mănânce păpuşoi copt”, rememorează bătrâna.

Recomandări

România, campioana în UE la riscul de sărăcie pentru persoane care au crescut în familii nevoiașe. Influența educației | Studiu

Provine dintr-o familie de stelişti

Constantin şi Nastasia Lobonţ locuiesc tot în Ghelari şi sunt mândri nevoie mare de nepotul lor. “Taică-su, Ioan, era maistru miner la exploatarea Ghelari, iar maică-sa, Lenuţa, lucra într-un spital şi se chinuia tare, pentru că făcea naveta în fiecare zi. Bogdan lua mingea peste tot, prin grădină, pe drum sau când se ducea cu bunică-sa cu vaca. Mergea să-i vadă pe taică-su şi pe unchi-su, care jucau la echipa din comună, Minerul Ghelari. Mie nu-mi place fotbalul, dar când joacă el, mă uit. Creşte inima în mine când mă întâlnesc cu cineva prin sat şi-mi spune că Bogdan a apărat bine”, spune mătuşa fotbalistului. “Noi eram familie de stelişti. Şi el, şi taică-su ţineau tot cu Steaua. Apoi Bogdan s-a transferat la Rapid şi a devenit rapidist, iar după ce a ajuns la Dinamo s-a făcut «câine». Eu am continuat să fiu stelist. Îmi pare rău că nu a trecut pe aici de doi ani, dar ştim că este ocupat cu antrenamentele şi cu meciurile. Am vrea să-l mai vedem o dată înainte de a ne duce”, completează Constantin.

Primele mănuşi, de la bunica

“După Revoluţie, se ducea lumea de aici la unguri, să facă bişniţă. Lua marfă care nu se găsea acolo şi o vindea la un preţ bun. Am fost şi eu o dată, iar la plecare Bogdan mi-a cerut să-i aduc şi lui nişte mănuşi de portar. Am stat o săptămână, nu prea a mers vânzarea şi am făcut doar 1.000 de forinţi. Nervoasă cum eram de atâta dormit prin autocar şi cu marfa adusă înapoi, am uitat de promisiune. S-a supărat şi nu a mai vorbit ceva timp cu mine. Apoi a plecat un prieten de-al lui şi i-am dat bani să-i ia cadoul dorit. Îl mai întreb şi acum dacă îşi mai aminteşte că primele mănuşi le are din banii daţi de mine. Îmi spune că nu va uita niciodată”, susţine bătrâna de 73 de ani.

Recomandări

Capcanele imobiliare pe care să le eviți la achiziția unei locuințe. Arhitect Radu Negoiță: „Apartamente la 35.000 de euro sunt posibile doar dacă le faci de 10-15 mp bucata” I Interviu

Localitatea, sărăcită de închiderea minei

“Născut acolo unde se naşte fierul” (natus ibi ubi ferrum nascitur) e o inscripţie latină veche de 2.000 de ani, care atestă istoria minieră a localităţii din apropierea Hunedoarei. Acelaşi text poate caracteriza şi parcursul lui Bogdan Lobonţ , care a dovedit tărie de caracter, reuşind să ajungă dintr-o comună uitată de lume, unde se juca pe terenul comunal, împreună cu tatăl său, până în echipa naţională. Din păcate, Ghelari nu a avut aceeaşi traiectorie, mulţi dintre oamenii rămaşi în localitate fiind disponibilizaţi ca urmare a închiderii minei, în anul 2002.

Urmărește-ne pe Google News