ComenteazăRezultatul e deja ştiut. Sâmbătă, în gala dinDusseldorf, s-a înregistrat, probabil, cel mai suprinzător rezultat din ultimii 25 de ani la categoria grea, de când Mike Tyson era făcut KO, la Tokio, în februarie 1990, de James ”Buster” Douglas. Acum, un alt pugilist cotat cu puţine şanse de victorie înaintea partidei, britanicul Tyson Fury, l-a deposedat de centurile mondiale ale greilor pe Wladimir Klitschko, după 11 ani şi jumătate de ”domnie” a ucraineanului. A fost, însă, poate cea mai urâtă confruntare pentru supremaţia greilor, ce va rămâne istorică, totuşi, tocmai din cauza deznodământului neaşteptat.
Dacă lupta dintre Wladimir şi Tyson Fury s-ar fi încheiat cu un rezultat ”nul”, ca şi când ar fi fost anulată în însăşi existenţa ei, cred că n-ar fi mirat pe nimeni. Rar ne-a fost dat să vedem o confruntare mai încâlcită, mai ezitantă, lipsită, pur şi simplu, de orice spectaculozitate a boxului, în afară de eterna justificare a „tacticii” si a rezultatului final adus de ea. Sigur, deznodământul o va transforma într-una istorică, dar atât. Oricum e destul de mult chiar şi-aşa. Însă principalul vinovat de rezultat a fost Klitschko însuşi, Şi, fireşte, antrenorul lui, Jonathan Banks, care a preluat acum 3 ani, după moartea faimosului Emanuel Steward – cel care îl adusese îe Wlad la statutul ce l-a avut până sâmbătă – dificila sarcină de a-l menţine pe Klitschko în ”vârf”. A fost o luptă absolut dezagreabilă, în care Fury are măcar scuza că ”scopul scuză mijloacele”.
Ca challenger, cel care se trage din ţigani irlandezi nomazi, devenind astfel primul boxer irlandez care cucereşte titlul mondial la grea, are, cum spuneam, măcar circumstanţa că a făcut tot ce a depins de el pentru a-şi împlini visul. Trebuie recunoscut, însă, un lucru: Fury s-a prezentat într-o formă fizică remarcabilă în raport cu alte lupte de-ale lui, slăbind, de fapt, aproape 15 kilograme în perioada de pregătire. La conferinţa de presă ce a urmat întâlnirii, Klitschko a şi recunoscut faptul că după repriza a 6-a Fury l-a suprins mişcându-se în continuare foarte bine, foarte rapid, nelăsându-i multe şanse de a-l lovi decisiv. Dar astea nu sunt decât scuze jenante la nivelul la care Klitschko se presupunea că se afla.
Cel mai bine a sintetizat prestaţia acestuia în ring propriul frate, fostul campion WBC şi actual primar al Kievului, Vitali, care i-a stat în colţ: ”Eu ştiu cât de bun poate fi şi cum poate lovi Wlad. Din păcate, astă-seară nu a arătat nimic din toate acestea! De ce? Nu ştiu!”. Mulţi comentatori au spus de-a dreptul că lui Wladimir i-a lipsit curajul lui Vitali, folosind însă o expresie mult mai populară, ce defineşte lipsa ”sângelui” dintr-o anumită zonă anatomică specific masculină. Cu siguranţă, însuşi Vitali s-a referit la acelaşi lucru, dar cu o exprimare mai blândă.
De partea cealaltă, Peter Fury, antrenorul, dar şi unchiul noului deţinător al centurilor IBF, WBA, WBO şi IBO, a punctat tactica celui pregătit de el invocând o veche vorbă din box care, cu siguranţă, i-a plăcut mult şi unui Mayweather jr: ”Dacă nu eşti lovit, nu poţi pierde”. Fix ceea ce a încercat, cu succes, de altfel, să facă Fury pe parcursul celor 12 reprize, avantajat şi de cei 8 centimetrii în plus ai înălţimii – care n-au părut, totuşi, chiar atât de mulţi în ring, când cei doi stăteau unul lângă celălalt – dar şi de cei 10 cm suplimentari ai alonjei. Repet, însă, oricare ar fi fost datele fizice ale problemei, pentru cineva precum Klitschko e absolut inexplicabil, ba chiar impardonabil, să nu fii în stare să loveşti cu dreapta, lovitura de bază, decât de câteva ori în 12 reprize, prima lovitură mai sănătoasă personal nevăzând-o decât prin repriza a 9-a. Dar şi aceea izolată şi contracarată dstul de rapid de Tyson, prin câteva croşee de stânga care l-au lovit pe fostul campion destul de serios.
Una peste alta, cel mai interesant aspect mi s-a părut clipul postat de Fury, după meci, pe un site de asocializare, în care însuşi fostul antrenor al lui Wladimir, cel de care pomeneam pe la început, Emanuel Steward, declara că, în opinia lui, viitorul superstar dominant al categoriei grea va fi… aţi ghicit… Tyson Fury. La doar 27 de ani şi jumătate, acesta pare a fi împlinit cel puţin primul pas al profeţiei lui Steward: cucerirea titlurilor mondiale. Urmează, însă, partea şi mai dificilă: păstrarea lor. Iar la ora actuală, după cum s-a declarat, direct sau indirect, chiar la conferinţa de presă ulterioară întâlnirii, următorul ”hop” pentru Fury va fi chiar revanşa cu Klitschko, ce e înscrisă explicit şi în contractul dintre cei doi. Iar „reţeta” luptei ar fi, într-adevăr, fabuloasă, dacă ne gândim, de exemplu, la un stadion Wembley plin cu 80.000 de spectatori, ca posibil loc de desfăşurare al revanşei. Acum rămâne de văzut câte titluri dintre cele patru şi, mai ales, dintre cele trei majore, va reuşi Fury să păstreze chiar şi până la ora probabilei revanşe. Şi spun asta deoarece organizaţiile boxului profesionist au propriile socoteli financiare. Dacă pentru Klitschko s-a făcut, cumva, un fel de excepţie, dat fiind prestigiul tot mai mare dobândit în peste un deceniu de dominaţie asupra categoriei, mă cam îndoiesc că acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul lui Fury.
Fiecare organism mondial are propriile clasamente ale boxerilor şi vor fi dificil de împăcat toate variantele de challenger existente la un moment dat. Nici pentru Wladimir nu e totul pierdut. Dimpotrivă, unii spun că ucraineanul l-ar depăşi cu uşurinţă pe actualul campion de la WBC, americanul Deontay Wilder, după care ar putea încerca din nou unificarea tuturor centurilor într-o revanşă cu Fury ori cu cine ar mai fi titularul fostelor lui centuri la momentul respectiv. Rămâne de văzut ce se va întâmpla. Însă, cu maniera de abordare a luptei ca cea de sâmbătă şi în lipsa prestigiului dat de statutul de campion, Klitschko nu va mai fi atractiv pentru public. Prin urmare, nici pentru televiziuni. Va trebui, cred eu, să profite de cele stipulate în contractul cu Fury, dar şi să se gândească deja la un cu totul alt stil de luptă pentru revanşă. Altfel, va rămâne în istorie, doar ca un campion longeviv – are a doua ”domnie” ca durată, după cea a legendarului Joe Louis – dar şi ca unul care a „picat” de pe soclu într-un mod nedemn pentru un aşa statut: ca un boxer ”fără sânge” acolo unde trebuie, învins de un britanic guraliv într-una dintre cele mai urâte lupte pentru titlu din istoria categoriei.