Marius Urzică, singurul campion olimpic din istoria gimnasticii româneşti, împlineşte astăzi 37 de ani şi are o dorinţă specială: «Sper ca fiul cel mic să-mi calce pe urme»

Libertatea: Cum te simţi la 37 de ani? Marius Urzică: În nici un caz bătrân. Pot spune că am mai întinerit cu un an. Au fost ani foarte frumoşi, cu multe împliniri şi momente de bucurie. Atât profesionale, cât şi familiale. În cariera ta de gimnast a contat mai mult munca sau talentul? Sincer să fiu, munca a fost cea care a primat. Munca a depăşit talentul. După ce te-ai retras din gimnastică, ai început să antrenezi. Ce este mai greu? Ca gimnast, îmi cunoşteam calităţile, potenţialul. Ca antrenor, ai mult mai mult de muncă, iar emoţiile sunt infinit mai mari. Pentru că ele există pentru fiecare sportiv pe care-l pregăteşti. Copiii tăi îţi moştenesc talentul? Andrei (12 ani), băiatul cel mare, nu practică gimnastica, în parte şi din cauza distanţei pe care o are de parcurs între casă şi sala de gimnastică. Locuieşte în Năsăud şi ar fi trebuit să facă zilnic naveta până în Bistriţa. Alexandru (1 an şi 6 luni), însă, este topit după sala de gimnastică. Este un năzdrăvan şi jumătate, cu o energie fantastică. În sală se rostogoleşte pe saltele, face tumbe, sare în plasă. De aceea sper ca fiul cel mic să-mi calce pe urme.