Ratările fac parte din perioada amară a unui sportiv, la fel cum succesele îi împlinesc cariera. Există numeroase exemple de pierzători prin definiție, sportivi care nu au putut depăși pragul unei finale, dar sunt și cazuri de reușite în condiții extreme, succese venite după o serie de neîmpliniri.
Dacă ar fi câștigat la Roland Garros, Simona Halep ar fi devenit, începând de luni, noul lider WTA. Așa, urcă doar două poziții, de pe 4 pe 2. Însă, mai important decât locul în topul mondial este câștigarea unui trofeu major, unul dintre Australian Open, Roland Garros, Wimbledon sau US Open.
Cazul Simonei, cu două finale ratate la Paris, nu este singular. Britanicul Andy Murray, actual lider ATP, a pierdut 5 finale la Australian Open, 2010, 2011, 2013, 2015 și 2016. Și n-are niciun succes la Melbourne. La Roland Garros, de asemenea, scoțianul a ratat o dată victoria finală, în 2016, și nu are mai mult de atât. Singurele titluri majore le are la US Open (2012) și la Wimbledon (2013 și 2016).
Nu plânge, Simona! Cuper, definiția ratării în fotbalului mondial
Argentinianul Hector Raul Cuper este definiția ratării din fotbalul mondial. Antrenorul de 61 de ani are trofee doar cu Lanus (Cupa Conmebol – 1996), Mallorca (Supercupa Spaniei – 1998) și ci Valencia (Supercupa Spaniei – 1999). În rest, doar locul 2. A fost finalist în Cupa Cupelor (1999, cu Mallorca), Cupa Regelui (1998, tot cu Mallorca), în Liga Campionilor (Valencia, în 2000 și în 20001) și în Cupa Greciei (2010, cu Aris Salonic). În Serie A, Cuper a ratat titlul cu Inter Milano, terminând pe locul 2, deși avea în echipă un superstar precum brazilianul Ronaldo. De asemenea, italianul Claudio Ranieri era poreclit ”antrenorul mereu aproape” de către portughezul Jose Mourinho. Până când Ranieri a câștigat titlul în Anglia, în urmă cu două sezoane, cu revelația Leicester City.
Nu plânge, Simona! Marele Ozon a ratat 4 Cupe și 3 titluri!
La români, Titus Ozon este definiția ratării. Ozon oferă una dintre cele mai inedite poveşti din fotbalul românesc. Talentat, uriaș ca fotbalist la vremea lui, dar plin de ghinion.
Născut în Bucureşti, în cartierul Obor, Titus şi-a început ucenicia în fotbal la Unirea Tricolor Bucureşti. Club care avea să stea la baza naşterii unei echipe care mai există şi astăzi: Dinamo Bucureşti. Până în 1948, când Unirea Tricolor fuzionează cu Ciocanul şi ia naştere Dinamo, Titus reuşeşte să înscrie 21 de goluri în 22 de meciuri.
Pe plan fotbalistic, cariera lui Titus Ozon a fost marcată de şapte momente importante. În 1954, „Nas”, aşa cum începuseră să îl strige tribunele dinamoviste, ajungea pentru prima dată în finala Cupei României. Adversara a fost Metalul Reşiţa, o echipă din a doua divizie. Echipa Ministerului de Interne s-a trezit umilită chiar în Bucureşti, pe Republicii, de echipa reşiţeană: 2-0, iar primul trofeu îi fuge printre degete lui Titus.
Era doar prima finală pierdută. Însă „Nas” nici nu avea idee ce îl mai aştepta. Peste patru ani, se află în lotul Progresului Bucureşti şi ajunge din nou în finală. Dispută ultimul act cu Ştiinţa Timişoara. Cu câteva zile înainte, în campionat, echipa lui Titus Ozon se impunea cu 7-0 în faţa bănățenilor. În finala Cupei, a fost nevoie de un singur gol pentru a decide cîştigătoarea: 1-0 pentru Ştiinţa. Al doilea trofeu pierdut.
Anii trec, Titus Ozon se confruntă cu situaţia politică din vremea respectivă, este deportat în Deltă şi acuzat de contrabandă cu nasturi de fildeş. Primeşte o mână de ajutor de la Gheorghe Gheorghiu Dej şi îşi relansează cariera la Rapid. În 1961, ajunge din nou într-o finală de Cupă. Cu Arieşul Turda, echipă de divizie secundă. Cert este că gruparea turdeană face un meci care avea să rămână în istorie şi învinge Rapidul cu 2-1.
Un sezon mai târziu, Titus Ozon îşi mai joacă o şansă la loteria Cupei. Rapid ajunge din nou în finală şi înfruntă în ultimul act marea rivală, Steaua. Mai motivat ca niciodată, Ozon reuşeşte să înscrie un gol şi îi ţine pe stelişti în joc de glezne, însă gruparea militară se dezlănţuie şi îi destramă şi ultimul şansă lui „Nas” de a ridica Cupa deasupra capului: 5-1.
Cele patru finale de Cupă ratate nu sunt singurele trofee pierdute de jucătorul din Obor. Ozon a fost aproape de a cuceri titlul de campion în trei rînduri, însă de fiecare dată a terminat pe locul 2.
În 1952, termină campionatul la doar două puncte în spatele echipei CCA, iar în 1953 termină în spatele aceleiaşi echipe, dar la trei lungimi. Şi în 1964, termină pe locul doi, însă decalajul faţă de locul 1, ocupat de Dinamo, fosta lui echipă, e mult mai mare: şapte puncte! Peste toate aceste momente se aşterne marea tristeţe a lui Titus: o carieră frumoasă, dar fără nici un trofeu cucerit.
În ciuda carierei marcate parcă de ghinion, Titus Ozon a fost de două ori golgeterul României, iar cel de-al doilea titlu a rămas în istoria fotbalului drept cel câştigat cu cele mai puţine goluri marcate: 12! Anii în care ”Nas” a ieşit cel mai bun marcator au fost: 1952 şi 1953, de fiecare dată cu Dinamo. A şi ratat două titluri de tunar: în 1955 şi în 1960.
La echipa naţională, Titus Ozon a fost chemat de 22 de ori şi a marcat 7 goluri, fiind prezent şi la Jocurile Olimpice din 1952. Titus a fost unul dintre fotbaliştii preferaţi ai lui Titi Teaşcă, cel din urmă oferindu-i în trei rânduri banderola de căpitan al naţionalei.