Sub semnătura lui Pierre Michel Bonnot, publicația franceză notează că, în ciuda unor timide îmbunătățiri, ”cocoșii” i-au disperat pe fanii prezenți pe Stade de France. Și că bilanțul lui Phillipe Saint-Andre, cel supranumit PSA, seamănă cu ”un câmp de ruine”. L’Equipe subliniază că nu se mai pune problema ”Marelui Șlem”, nici a câștigării Turneului, nici a victoriei în fața galezilor sau irlandezilor. Că nu există discurs, nici fond sau formă. Și că nici măcar despre demisie nu poate fi vorba… Comentariu este acid, dar și plin de amărăciune. Fiindcă francezii, finaliști în trei rânduri la Rugby World Cup (1987, 1999 și 2011), nutresc mereu speranța de a se încununa, în premieră, campioni mondiali la rugby.
Se amintește că, totuși, în 1999, echipa Franței a evoluții la fel de neconvingătoare. Ea a terminat atunci pe ultimul loc, pierzând cu Țara Galilor (33-34) și Scoția (22-36), la Paris, dar și la Londra, în fața Angliei (10-21), și câștigând primul meci, la limită (10-9), în Irlanda. Iar apoi, la Cupa Mondială, a jucat finala după ce a ”distrus” (43-31) echipa Noii Zeelande, cu Lomu și Umaga, în penultimul act. Autorul pomenește de acel moment, însă nu uită să spună că în 1997 și 1998 Franța câștigase Turneul de fiecare dată cu ”Mare Șlem”. Ceea ce nu se poate spune acum.
Component al echipei din anii 90, Fabien Galthie a remarcat, într-o analiză făcută tot în cotidianul L’Equipe, că axa galeză (2-8-9-10-15) a funcționat perfect, în toate momentele jocului. El elogiază jocul celor care au evoluat pe aceste posturi vitale, mai precis al talonerului Baldwin (a stabilizat grămada), numărului 8 Faletau (și-a servit ireproșabil colegii), ”demi”-ului Webb (al cărui joc cu piciorul a pus presiune pe francezi), uverturii Biggar (a menținut ritmul și a jucat inteligent cu piciorul) și fundașului Halfpenny (bun la loviturile de țintă, sigur în joc). Fără a-și permite să analizeze ”coloana vertebrală” a echipei Franței, Galthie se întreabă: ”Acești jucători au legitimitate care le permită să-și arate rugby-ul lor?”.
În concluzie, Franța a arătat și în meciul cu Țara Galilor că nu mai dispune de jucătorii sclipitori de altă dată, cei care, ocupând pozițiile cheie dintr-o echipă de rugby (2-8-9-10-15), nu mai pot face diferența cum reușeau Galthie și colegii lui în anii 90.