ComenteazăPrima oara, cand i-am vazut ochii plangand sange, am crezut ca nu merita. Nu i se potrivea bine sortul, parca putea intra cu totul in manusi, sa se ascunda. Si tatuajul acela, care aducea o comoara, nu se potrivea prea bine.
Mai tarziu, am inteles. E o arma dezlantuita. Adversarul s-a lovit cu incapatanare de un roman tare ca un zid si s-a incovoiat in fata tirului de pumni ce pornea ca dintr-o carabina.
Prima oara, cand s-a intors, am zambit. Pana si centura e mai mare decat el. Intr-adevar, diamantele il sufocau.
Mai tarziu, am inteles. Doroftei, boxerul, a ramas acolo, departe, in sala din San Antonio. Doroftei, omul, s-a intors acasa.
Te iubesc, Romania! Te iubesc, Ploiesti! Bataile inimii spargeau microfonul. Atunci, acolo, departe, cand i-am vazut ochii plangand sange, a boxat cu inima. Asa a castigat meciul. Cu sufletul.
Mii de ploiesteni au declarat pentru o zi orasul drept capitala a Romaniei. Iar acea zi a fost ziua lui Doroftei. Leonard s-a intors acasa.
Ploiestiul a fost pentru o zi proprietatea lui. Si a facut o promisiune acasa, chiar acasa. Nimeni nu-l va pune la podea. Nimeni nu o sa-l mai vada plangand sange. Niciodata.
Bravo, Mosule! Te iubim, Dorule!