Renăscută când nimeni nu mai credea. Larisa Iordache: „Fericirea pe care eu o am în competiţie mă ţine în viaţă”

„Îţi antrenezi şi psihicul. Poate nu îţi iese nimic înainte de concurs, dar atunci când ai ridicat mâna să prezinţi integrala de control, eşti cel mai bun. Şi e ca şi cum ai şterge cu buretele tot ceea ce s-a întâmplat”, explică Larisa.

Când era mai mică, se enerva foarte tare dacă nu-i ieşea ceva la antrenament şi avea tendinţa să renunţe. O ajutau şi o ajută încă antrenorii, care o fac să-şi amintească de ce e în sala de antrenament. „Uneori îţi trec tâmpenii prin cap, te gândeşti ce mai faci la vârsta asta acolo, dar apoi realizezi că ai un obiectiv de atins, că eşti acolo pentru visul tău. Şi-ţi spui: mai încearcă o dată”.

Fotografiile campioanelor

Larisa Iordache se antrenează în sala de gimnastică feminină a CS Dinamo, pe pereţii căreia se află fotografiile campioanelor din istoria clubului. 

Într-una din imagini este chiar ea, surprinsă în timpul unui exerciţiu la sol, cu braţul drept ridicat în aer, piciorul stâng perfect întins, capul un pic înclinat. Are privirea curajoasă şi pe chip nu i se citeşte nicio urmă de ezitare. În acea ipostază şi în costumul de concurs pare cu cel puţin un cap mai mare decât în realitate. Aduce cu o sculptură grecească peste care cineva a pus pudic un costum de competiţie.

Sub numele „Iordache Larisa Andreea” abia încap, pe două coloane, toate medaliile obţinute de campioană.

Larisa are şapte medalii de aur la Europene, 9 medalii de argint la Europene şi Mondiale, un bronz la Jocurile Olimpice şi câte două bronzuri la Europene şi Mondiale. Pe toate le-a obţinut în nouă ani de carieră la senioare, din care pe trei i-a petrecut pe bară, în afara competiţiei, din cauza accidentării de la Montreal, 2017, când şi-a rupt tendonul de la glezna stângă.

Sunetul inimilor curajoase

Azi nu a intrat în sală Larisa din poză, ci o Larisa-copil, obosită, nemachiată, care se simte rău şi trage de ea. O Larisa care are întâi nevoie de o îmbrăţişare de la antrenoare şi care începe încălzirea lent şi nesigur,  neştiind dacă va avea energie să urce pe aparate. 

După încălzire, Larisa se schimbă într-un costum turcoaz de concurs şi-şi răsuceşte părul ca să-l prindă în coc, exact aşa cum îşi înşurubează trupul la câte o piruetă pe bârnă. Apoi face, pe muzică, integrala la sol. Cu fiecare element care-i iese, chipul îi devine mai luminos. Durerile care au chinuit-o de dimineaţă par să se topească. „Cheful vine făcând”, glumeşte ea.

Un sentiment ciudat

Cu o lună şi un pic înainte, acelaşi gâfâit s-a auzit la Basel, unde Larisa a obţinut calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Destinul a vrut ca şi de această dată, Larisa să se lupte cu durerea – ceea ce s-a dovedit a fi o criză renală. 

În dimineaţa calificărilor, Larisa s-a trezit panicată în camera de hotel de la Basel. Simţea că „se va întâmpla ceva rău”. Avea aceeaşi senzaţie stranie pe care a avut-o şi în 2017, înainte să-şi rupă tendonul. „Acum am fost dublu speriată, că ştiam că sentimentul ăsta nu e degeaba la mine”.

La început şi-a spus că poate sunt dureri de stomac, cum păţeşte des. A luat toate pastilele pe care le avea în camera de hotel, dar durerea era tot mai greu de suportat. Mai erau trei ore până la competiţie şi nici nu se putea ridica din pat. I s-au făcut nişte injecţii cu calmante, dar durerile nu cedau. Şi totuşi, când antrenorii au întrebat-o dacă se poate pregăti să meargă la sală, a răspuns că da – deşi, dacă ar fi răspuns sincer, ar fi spus „nu ştiu”.

În acele momente nu se gândea la concurs, ci doar să se simtă suficient de bine cât să stea în picioare. S-a îmbrăcat lent, mecanic, în timp ce îşi vorbea: „Băi, trebuie să trec peste chestia asta. Sunt aici, în momentul ăsta, şi trebuie să profit de ocazie”. Dar auzea şi altă voce, „băi, cum să treci că ai dureri infernale?”.

Atunci s-a decis că va lăsa lucrurile să treacă de la sine. „Asta am învăţat în anii mei de performanţă, că trebuie să iei lucrurile aşa cum vin”.

A plecat spre sala de concurs şi s-a oprit direct la medic, care i-a dat patru calmante. Apoi a aşteptat să vadă dacă se va simţi în stare să concureze. 

Când a intrat în sala de antrenament, i se părea că toate celelalte sportive se uită ciudat la ea. Îşi proiecta probabil propriile emoţii. Nu a vrut să rămână acolo, aşa că a mers în tribune să vadă exerciţiul Vanessei Ferrari, o gimnastă din Italia pe care o admiră mult, pentru că, la rândul ei, a depăşit mai multe obstacole. 

Mai erau 40 de minute până când urma să înceapă competiţia. Larisa era încă în tribună, nu se încălzise deloc şi nu ştia dacă va putea concura. S-a uitat în jurul ei şi şi-a dat seama că toată lumea era agitată. 

Şi am zis: pentru ce toate lucrurile astea? Pentru o durere? Fac cumva să trec peste. Era păcat să pierd atmosfera d-acolo. Era linişte, mă uitam la aparate, era o linişte interioară care mi se transmitea mie.

Larisa Iordache:

S-a decis că, orice-ar fi, va concura. „Mă încălzeam şi vorbeam cu mine, spuneam că trebuie să mă opresc cu durerea şi să fac lucruri de care eu să fiu mândră mai încolo”.

Antrenorii îi spuneau: „Dacă simți ceva în orice moment, ai ieșit de pe covor, de pe aparat și mergem acasă cu fruntea sus”. Dar nu a liniştit-o acest gând. Cel mai mult urăşte să fie compătimită şi a decis să evite asta cu orice preţ.

A intrat în concurs. 

Lacrimile „domnului Cristi” şi ale „doamnei Lulu”

Nu mai era conştientă de nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Erau doar ea şi aparatul. Durerea dispărea fix înainte de integral şi apărea iar când termina exerciţiul. „Poate adrenalina, emoţia. Pur şi simplu ceva dinăuntrul meu intra şi acoperea toată durerea”. Intrase în competiţie cu gândul să facă măcar bârna – primul aparat, dar a dus tot concursul până la capăt. „Dacă pot un minut, pot şi patru minute”.

Apoi a văzut-o pe „doamna Lulu” plângând în tribune. În acele secunde mai mult decât calificarea în sine s-a bucurat de mândria pe care a citit-o în privirile lor. Spune că mai târziu a conştientizat ce se întâmplase: „încă o dată mi-am arătat mie că pot”.

Imediat după calificări, Larisa a ajuns de urgenţă la spitalul din Basel. A urmat o noapte foarte grea. „Relaxarea după competiţie e foarte apăsătoare, pentru că scapi de emoţii. Şi durerile erau din ce în ce mai mari”.

Nu era prima dată când concura pe durere, a făcut asta mai toată cariera, pentru că au urmărit-o ghinioanele. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, avea fascia ruptă şi călcâiul fracturat la piciorul stâng. De durere nu putea să meargă, dar i-a spus asistentei să o strângă tare, să nu mai simtă nimic. În acea competiţie, echipa României a luat bronzul pe echipe. 

În octombrie 2017, Larisa Iordache şi-a rupt tendonul de la glezna stângă. După două operaţii cu rezultate dezamăgitoare, toate semnele indicau spre finalul carierei sale.

Departe de performanţă. „Nu eram eu”

Pentru Larisa, care avea pe-atunci 20 de ani, a urmat o perioadă intensă, plină de renunţări, readaptări şi încercări de a se defini ca om în afara gimnasticii.  

În 2018, tânăra s-a mutat pentru prima dată singură. A făcut şcoala şi şi-a luat permisul de conducere. O bornă importantă pentru ea, pentru că se temea că va fi prea haotică la volan. Acum conduce zi de zi câte o oră până la sală şi înapoi. 

Timp de şase luni, a lucrat la contabilitate la Dinamo, unde era angajată şi ca sportivă. Nu-şi găsea locul, stătea opt ore pe zi la birou şi mergea la fitness o oră. „Vedeam cât de bine mă simţeam după ce făceam sport, eram relaxată, mă eliberam psihic”.

„Nu am stat departe de sala de gimnastică cât am stat departe de performanţă. Mi-au lipsit sentimentele pe care încercam să le descopăr şi în viaţa de zi cu zi, dar nu mă regăseam, nu eram eu. Nu mă simţeam specială prin ceea ce făceam în afara gimnasticii”, povesteşte Larisa.

Sprijin de la Belu și Bitang

Urma a treia operaţie. „După ce vorbisem cu mai mulţi ortopezi, care spuneau că nu există niciun studiu cu sport de performanţă după 3 operaţii la tendonul ahilian, îmi pierdusem orice speranţă că mă voi reapuca”.

Larisa refuza din start ideea de a se întoarce pentru a concura sub nivelul anterior pauzei. Dar chirurgul din Viena, la care au dus-o vechii ei antrenori Belu şi Bitang, i-a redat o licărire de speranţă.

„Mi-a spus:

– Cred că tendonul pe jumătate e rupt, dar trebuie să intru şi să văd ce se întâmplă.
– OK, dacă tendonul poate fi reparat şi mă întorc în performanţă, crezi că pot să mă lupt la top 3?
– Da, tendonul tău va fi pregătit pentru asta. Dacă faci recuperarea corect, da”.

A învăţat din nou să meargă

Nu a ezitat şi s-a programat la intervenţia chirurgicală. A ştiut că de data asta operaţia a funcţionat când, încă de-a doua zi, a putut mişca piciorul. 

În România, stătuse câte două luni cu piciorul în atelă fără să-l pună jos. După intervenţia din Viena, în prima lună a făcut flexie-extensie.

Apoi, cu ajutorul recuperării, a putut să alerge iar. Încetul cu încetul şi-a putut recupera toate mişcările dinainte. Şi forţa, şi graţia. 

După 16 luni de stat pe margine, a putut să înceapă din nou antrenamentele ca sportiv de performanţă. Iar după trei ani de la ruptura tendonului a participat la o competiţie internaţională: Europenele din 2020.

În decembrie 2020, la Mersin, în Turcia, Larisa a şocat lumea gimnasticii. După o pauză de trei ani, a reuşit să obţină două medalii de aur la bârnă şi sol şi două medalii de argint: cu echipa şi la sărituri.

Medaliile au mai fost ceva. O confirmare pentru ceilalţi că a luat decizia corectă, să revină în gimnastică. Mai ales părinţii ei fuseseră foarte reticenţi. Nu voiau să o mai vadă suferind din cauza acestui sport. 

După antrenamente, Larisa mergea să o vadă pe mama ei, iar când avea o zi mai proastă, mama găsea o fereastră să o roage din nou să se lase. Nu mai voia să o vadă chinuită. Fiica îi răspundea: „Lasă că ştiu pentru ce mă chinui, nu trebuie să te focusezi tu pe ce mă chinui eu. Uite, sunt întreagă, pot să mă duc singură”.

După Mersin, mama i-a spus: „OK, ştiam că eşti bună, dar nu credeam vreodată că o să mai ajungi din nou acolo”.

„Doar eu cu aparatul”

Pentru Larisa, confirmarea nu a venit pe podiumul de la Mersin, ci în sala de antrenament, la Izvorani, apoi la Dinamo.

„Zi de zi, ai un obiectiv fix. Şi-ţi zici: băi, trebuie să ajung acolo, pentru că eu acolo trebuie să fiu. Obiectivul ăla îţi dă speranţă, îţi dă putere, să treci peste obstacole. Eram nerăbdătoare să fiu în sala de antrenament. Vin şi lucrurile materiale apoi, dar asta prea puţin contează. Pentru mine doar să fiu iar în competiţie a fost WOW. Fericirea pe care eu o am în competiţie mă ţine în viaţă”. 

Dacă ar fi fizic posibil, ea chiar ar ţine-o doar din competiţie în competiţie.

Larisa spune că, în afara antrenorilor, oamenii din jurul ei nu prea credeau în întoarcerea ei la performanţă. „Nu mi-o spuneau direct, dar erau zvonuri pe care le auzeam”.

Înainte de competiţia din Turcia, avea momente când cădea psihic şi se gândea că nimeni nu crede în ea. „Am încercat să iau totul pas cu pas şi să îmi văd de treaba mea. Şi cred că asta m-a ajutat foarte mult să revin în top. Am plusat cu încrederea antrenorilor mei în mine – ca sportiv şi ca persoană”.

O sută de grame cântăresc foarte mult

Larisa face gimnastică de la vârsta de 5 ani şi în primii zece nu s-a gândit niciodată să renunţe sau că nu mai are chef să meargă la antrenamente.

În afara accidentărilor, singura dată când şi-a pus serios problema să renunţe la gimnastică a fost în 2015. Plecase de la Oneşti la lotul de la Deva. Corpul ei de adolescentă se dezvolta. Nu creştea în înălţime, ci lua în greutate. Toate punctele de reper se schimbau. „Puteam să mănânc foarte puţin şi totuşi să pun 100 g pe mine, ceea ce la noi înseamnă foarte mult”, povesteşte ea. „Antrenorii îmi spuneau că m-am îngrăşat şi eu mă gândeam că nu e bine, că arăt urât. Nu era vorba de asta, o spuneau pentru sănătatea mea, dar la 15 ani, gândirea era diferită”.

Astăzi, ştie singură cât de mult înseamnă câteva sute de grame. 

La înălţimea de 1,55 m, cât are Larisa, „optima” – greutatea ideală indicată de cei de la medicină sportivă – este de 47 de kilograme. Larisa are 45,5 kilograme. „Şi e mai bine aşa pentru articulaţiile mele”.

Acum nu mai ţine vreo dietă strictă, dar a avut perioade când calcula numărul de calorii. 

Pentru revenirea la performanţă a început antrenamentele la o greutate de 48 de kilograme. „Mă dureau încheieturile extrem de tare, era ca şi cum căram mereu nişte gantere cu mine”.

În prezent, e atentă la ce mănâncă mai ales înaintea competiţiilor. La dulciuri nu renunţă nici atunci. „Poţi să-mi iei mâncarea din faţă, dar să-mi laşi dulciurile”. A ajuns oarecum la un echilibru.

La un antrenament obişnuit, o gimnastă poate să ardă între 500 şi 1.000 de calorii – în funcţie de intensitatea la care se poate pregăti în ziua respectivă.

Zgomotul alb

Înainte să intre pe aparate, şi-a făcut obiceiul să se detensioneze jucându-se cu o minge de tenis, timp în care se gândeşte ce are de făcut şi îşi repetă: „Sunt puternică, pot să fac şi trebuie să-mi controlez emoţiile”.

Apoi, când urcă pe bârnă, în jurul ei se face linişte. Zecile de ore de la antrenament se concentrează într-un minut lung cât o clipă şi un secol în acelaşi timp. Larisa nu mai aude decât vocea interioară, prin care internalizează indicaţiile date dinainte de antrenori, care nu au voie să le vorbească sportivelor în timpul concursului. Nu se uită la public sau spre arbitre, şi toate sunetele din jur devin zgomot alb. 

Doar focus. Doar eu cu aparatul. Nu văd, nu aud, nu simt, sunt doar eu.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 29

Urmărește-ne pe Google News