România a pierdut, neașteptat, în Rusia! Îngrijorare pentru Cupa Mondială / ANALIZĂ

În condițiile în care axa principală a fost afectată de accidentări, îndeosebi în zona treisferturilor – au lipsit, din motive medicale, jucători care evoluează cu numerele 15 (Fercu), 10 (Vlaicu), 9 (Surugiu) și 8 (Macovei) -, echipa României n-a putut controla meciul până la capăt, cedând după pauză și în condițiile în care Dorin Manole, titularizat ca fundaș, a fost eliminat temporar (10 minute). Rezultatul (3-13), dar mai ales evoluția din al doilea mitan indică faptul că naționala noastră se bazează pe un grup restrâns de jucători care pot face diferența.

Constatarea aceasta nu este, de altfel, nouă. În ultimul decenii, mai precis în ultimii 15-20 de ani, naționala de rugby s-a sprijinit, în mod special, pe generațiile de juniori care s-au evidențiat la edițiile Campionatului Mondial din 1995 (București / locul 5) și 1996 (Brescia / medalie de bronz), respectiv la aceea din 2007 (Africa de Sud / locul 7). Și numai dacă îi pomenim doar pe o parte dintre componenții acelor echipe și ne dăm seama de acest adevăr: Sorin Socol, Alexandru, Manta, Alin Petrache, Petru Balan, Florin Corodeanu, Gabriel Brezoianu, Ionuț Tofan, Petre Mitu, respectiv Cătălin Fercu, Florin Vlaicu, Mihai Macovei, Dorin Manole, Viorel Lucaci, Mihăiță Lazăr, Valentin Popârlan (să mă scuze cei pe care nu i-am amintit). Iar dacă primii, cei care au jucat în 1995 și 1996, s-au retras, ceilalți resimt urmele trecerii anilor (de rugby) și nu mai pot susține non-stop echipa României. Problema este, așadar, că România n-a mai dat din 2006 încoace (de aproape 10 ani) o altă generație deosebită. Aceea a lui Fercu, de pildă, a obținut singura victorie în fața Argentinei la o competiție internațională oficială și a ”trimis” Scoția la retrogradare, în grupa locurilor 9-16. Între ”stejăreii” din 1995 și 1996, respectiv cei din 2006, au mai apărut, e adevărat, jucători de valoare (Marius Tincu, Ovidiu Țoniță, Dragoș Dima, Paulică Ion, Daniel Carpo și alții), însă niciodată un întreg grup. Și, în plus, la competițiile juvenile, România nu numai că a ajuns să se claseze constant în urma Georgiei, însă s-au pierdut meciuri și la adversare de rang secund cum ar fi formației Belgiei.

Recomandări

Afacerile românești ale familiei Irinei Vlah, candidata prorusă la președinția Republicii Moldova. Opozanta Maiei Sandu, decorată de patriarhul Kirill

Eșecul din meciul de astăzi, cu Rusia (13-16), este dureros fiindcă el nu numai că anulează startul bun al României în ediția 2014/2016 a Campionatului European – victorii în Portugalia (37-10) și cu Spania (29-8), la Cluj -, diminuând șansele ei de a câștiga competiția, ci ridică și o întrebare: ce strategie va adopta antrenorul Lynn Howells la Cupa Mondială de la toamnă? Se știe că naționala noastră va juca primele două meciuri la Londra, cu Franța și cu Irlanda, iar apoi va avea partidele cu Italia și Canada. Pe hârtie, ”stejarii” pot câștiga ultimele două întâlniri. În timp ce primele par a fi inabordabile, adversarele fiind două formații care își propun o clasare pe podiumul mondial.

Howells are, așadar, două variante strategice:
1. Să nu introducă jucătorii exponențiali (Fercu, Vlaicu, Macovei șamd) în primele două partide. Adică să abordeze meciurile care sunt greu de câștigat, cu Franța și cu Irlanda, cu rezervele. Mai precis cu jucători de genul celor care au pierdut astăzi, în Rusia. Iar apoi, în partidele care pot fi câștigate, cu Italia și cu Canada, să se apeleze la oamenii care pot face diferența. Mă refer la Fercu și ceilalți. Această variantă pare, la prima vedere, cea mai bună, însă ea nu se prea potrivește cu lumea rugby-ului. Fiindcă în aceasta orice meci se tratează la fel, cu aceeași seriozitate și responsabilitate, jucând mereu la victorie indiferent de adversarul pe care îi ai în față.
2. A doua variantă ar fi tocmai aceasta: România să alinieze cele mai bune formații și cu Franța, și cu Irlanda. Cu riscul de a-și diminua forțele, de a-și vedea accidentați anumiți jucători exponențiali. Și cu acela de a pierde și în fața Franței, și în fața Irlandei, dar și în fața formațiilor pe care le-ar putea învinge (Italia și Canada).

Recomandări

„I-am întins bucuros mâna și mi-a aruncat cu un lichid în față. Am crezut că îmi dăduse cu acid”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii” de Aleksei Navalnîi, care va apărea în România pe 22 octombrie (II)

Și Peter Ianusevici a avut aceeași dilemă la Cupa Mondială din 1991, la care România și-a propus să se califice în sferturile de finală, ceea ce ar fi însemnat clasarea între primele opt formații ale lumii. Să atace prima partidă, cu Franța, cu rezervele, iar apoi să folosească tot ce are mai bun contra Canadei și Insulelor Fiji. Ianusevici a mărturisit că nu a putut face asta… Și că  nu le putea spune jucătorilor săi, ca antrenor, să nu tragă cu Franța pentru a fi odihniți în celelalte două meciuri. Atunci, ”stejarii” au pierdut în fața ”cocoșilor” (3-30), au învins Fiji (17-15), însă au cedat în al doilea meci, cu Canada (11-19). Iar acel insucces cu ”arțarii”, produs la cinci zile după cel cu Franța, a împiedicat România să joace în ”sferturi”, cu Noua Zeelandă.

Așadar, eșecul de la Krasnodar trebuie să ne dea de gândit. Și nu numai din perspectiva pierderii unei competiții, ci mai ales din aceea a incapacității jucătorilor noștri de a suplini absența liderilor. Iar liderii, oamenii cu personalitate, adică aceia care, (și) în rugby, pot rezolva singuri anumite acțiuni, mai ales la finalizare, nu apar din senin. Nu se fac singuri, ci sunt ajutați să devină. Sunt modelați încă de la echipele de copii și juniori.

Urmărește-ne pe Google News