România suferă de complexul georgian: ”stejarii” se apără bine, însă în atac sunt lipsiți de idei / ANALIZĂ

Eșecurile în serie suferite de România în fața Georgiei, din 2010 încoace – 11-18 și 9-25, în 2011, ultimul la Cupa Mondială, 13-19, în 2012, și 9-22, în 2014 -, nu sunt deloc întâmplătoare. Înainte de prima confruntare oficială dintre cele două formații, din calificările pentru Rugby World Cup 1999 (27-23, la Dublin, în 1998), ele se mai întâlniseră în două rânduri, însă neoficial. Puțini știu sau își mai aduc aminte că în 1997, o selecționată din țara noastră a efectuat un turneu în Georgia. Și a pierdut o partidă din două cu ”lelos”. Chiar dacă nu a fost inclus în palmares, acel eșec n-a fost digerat la noi, la acea vreme echipa din fosta URSS fiind socotită una de ”mâna a doua”. S-a invocat atunci faptul că disputa pierdută a avut loc pe un teren denivelat – s-a spus chiar că era ”în pantă”… La acea vreme, nimeni nu considera, însă, că Georgia poate reprezenta un pericol pentru România, în rugby. Așa că singura măsură luată atunci a fost schimbarea antrenorului Mihai Naca, fiind readus Mircea Paraschiv, care fusese înlăturat după Cupa Mondială din 1995.

Ne-am dat seama de pericolul georgian în 1998

În 1998, echipa României se califică la Rugby World Cup, însă victoria la limită (27-23) obținută în fața Georgiei, după o partidă în care s-a suferit mult, reprezintă un al doilea semnal de alarmă. ”Lelos sunt puternici, mai ales pe grămadă!”, e concluzia oamenilor de rugby de la noi. Urmează un al doilea succes, tot la limită (23-20), în Georgia, în finala primei ediții a Cupei Europene a Națiunilor, care confirmă că adversarul din țara caucaziană nu mai poate fi subestimat. Cu toate acestea, până în 2007, ”stejarii” câștigă disputele cu georgienii (31-23, în 2002, 19-6, în 2003, 20-13, în 2004, 35-10 și 20-8, în 2005), cu două excepții: 20-31, în 2001, chiar la București, în finala ediției a doua a CEN, și 13-20, în 2005. Așadar, 7-2 pentru noi în meciurile directe.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

De ce s-a obținut acea serie de succese atunci? Și de ce din 2007 încoace raportul ne este atât de nefavorabil (1-8, meciul din 2013, de la București, a fost egal, 9-9)? După Cupa Mondială din Franța, FR de Rugby are neispirata idee de a stabili condiții greu de îndeplinit pentru cluburile din Vest care doreau să transfere rugbyști din România (nimeni nu putea plăti 20.000 de euro pentru un jucător în condițiile în care salariile în rugby-ul nostru erau de câteva sute de euro, de pildă). Deloc întâmplător, unul dintre cei doi componenți ai naționalei ce au refuzat, inițial, să semneze acele contracte cu FRR care îi lega, practic, de glie, a fost Cătălin Fercu. Adică rugbystul român cu cel mai mare tupeu în joc, om cu viteză, sclipitor și inventiv.

Iar dacă până atunci naționala noastră fusese superioară Georgiei în privința jucătorilor care activau în campionatele puternice din Franța și Marea Britanie (spre sfârșitul anilor 90, țara noastră ocupa locul 3 după numărul reprezentanților săi în prima ligă franceză, fiind depășită doar de Franța, desigur, și de Noua Zeelandă), din acel moment raportul se schimbă. Iar astăzi, în grupul de 23 de jucători aliniați pe stadionul ”Arcul de Triumf”, România a avut 9 stranieri, iar Georgia 18…

”Lelos” se bazează pe jucătorii căliți în Franța

De ce este atât de important să ai mulți jucători la echipe de top din Franța, Anglia, Țara Galilor, Scoția? În primul rând, fiindcă nu se compară campionatele de acolo cu acela din țara noastră. Altfel spus, acolo înveți mult și repede, te confrunți cu valorile rugby-ului mondial și joci săptămână de săptămână meciuri ce pot fi finale de Cupa Europei (echivalentul rugbystic al Ligii Campionilor de la fotbal, handbal sau volei). Și tot în campionatele vestice înveți să te aperi, dar mai ales să ataci. Faza defensivă, e clar, e făcută bine de către echipa României. Jucătorii noștri pun și sufletul, și trupul în fața adversarilor atunci când sunt în apărare. Problema principală a naționalei noastre, una veche, însă nerezolvată încă, o reprezintă atacul, acolo unde ”stejarii” sunt lipsiți de idei, de inspirație, de imaginație. Iar acestea se deprind mult mai lesne în campionatele cu adevărat profesioniste. Acolo unde, o repet, georgienii sunt mai bine reprezentați astăzi decât noi. Fiindcă ei, în momentul în care FRR le punea bețe-n roate jucătorilor noștri care puteau pleca în Vest, și-au încurajat rugbyștii să joace acolo, i-au sprijinit – vicepreședintele de atunci al federației de la Tbilisi locuia la Montpellier.

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Pe lângă imaginație și inventivitate, se simte în jocul naționalei noastre de rugby și o lipsă de omogenitate. Omogenitate ce nu poate fi realizată de staff-ul tehnic în doar câteva săptămâni de pregătire centralizată. Iar dacă până în 1990, naționala se baza pe grupuri de jucători proveniți de la Grivița, Steaua și Dinamo, pe care ”se plombau” alți rugbyști valoroși de la Farul Constanța, Universitatea Timișoara, Știința Petroșani și Remin Baia Mare, ceea ce asigura omogenitatea, în ultimii 25 de ani, dar mai ales în ultimul deceniu s-a ajuns la situația de a se lucra cu jucători de la 8-10 sau chiar mai multe cluburi. Jucători care, spre deosebire de predecesorii lor, nu mai au relații de joc bine fundamentate. Așa se explică și faptul că România are un stil de joc simplu (să nu spun simplist), bazat pe înaintare, un stil cunoscut de toată lumea rugby-ului. Iar problema lipsei de omogenitate nu e vizibilă doar la naționala noastră de rugby, ci și la acelea de handbal, volei sau baschet.

Tofan și Sîrbu veneau cu scheme deprinse la Paris

Spre deosebire de națiunile majore din Sud (Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă), de Irlanda, Țara Galilor și, într-o oarecare măsură, Scoția, care promovează în echipele naționale linii și compartimente sudate în Super Rugby, respectiv în competițiile europene, România improvizează. Cât de important este să ai jucători care se cunosc foarte bine? Trec peste exemplele pe care le pot da din perioada de glorie a rugby-ului romanesc (anii 50, 60, 70 și 80) și va voi oferi unul de dată ceva mai recentă. În 2004, la meciul pe care România l-a câștigat (25-18) cu Georgia, la Iași, unul dintre eseurile noastre a fost înscris după ceea ce eu am numit ”o aeriană”. Cum rugbyștii noștri nu reușeau să bată linia avantajului, adică să câștige teren, să avanseze spre buturile adverse, Ionuț Tofan a trimis balonul, cu piciorul, în diagonală, spre terenul de țintă advers. Venit lansat, din poziția de aripă (a jucat cu numărul 14), Lucian Sîrbu l-a preluat din zbor, profitând de nesiguranța prinzătorilor georgieni, și a marcat încercare. O schemă folosită deseori chiar și de marile națiuni (Australia ne-a marcat un astfel de eseu la Cupa Mondială din 1999). O schemă pe care Tofan și Sîrbu o exersau și o foloseau la echipa de club, Metro Racing Paris. N-a mai fost nevoie, așadar, ca ei să o lucreze în mod special la națională, ci doar să o pună în practică.

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

La meciul cu Georgia, echipa României a contat pe 23 de jucători provenind de la 14 cluburi: Țăruș, Calafeteanu, Popârlan, Burcea (Timișoara), Lucaci, Dumbravă, Dascălu, Ioniță (Steaua), Turașvili, Apostol, Strătilă (Farul), A. Ursache, Coste (Carcassonne), Botezatu (Baia Mare), Sîrbe (Blagnac), V. Ursache (Oyonnax), Macovei (Massy), Manole (Orthez), Gal (Cluj), Rădoi (Ealing), Lazăr (Castres), Pungea (Lyon) și Surugiu (CSM București). Surprinde, de pildă, faptul că Baia Mare, campioana en titre, a avut doar un singur jucător…

E adevărat, însă, că nici Georgia nu stă mai bine acum din acest punct de vedere, ea bazându-se pe jucători provenind de la 20 de cluburi: Mikautadze, Gorgodze, Cilaciava (Toulon, campioana Europei și a Franței), Șarikadze, Datunașvili (Aurillac), Nariașvili (Montpellier), Natriașvili (Tulle), Zirakașvili (Clermont), Nemsadze (Tarbes), Sutiașvili (Massy), Tkilaișvili (Batumi), Lobzanidze (Armazi), Malaguradze  (Bagneres), Todua (Lelo Saracens), Katciarava (Ienisei), Mtciedlidze (Agen), Kvirikașvili (Montlucon), Zvania (Stade Francais), Asieșvili (Brive), Lomidze (Beziers), Begadze (Kociebi), Aptsiauri (Kutaisi) și Bitsadze (Lokomotivi Tbilisi). Și s-au văzut și în jocul selecționatei ”lelos” destule probleme (de omogenitate) chiar dacă aceasta a dominat teritorial meciul de la București, mai ales în repriza secundă – a fost o dominare sterilă, fără eseu marcat (a fost al doilea meci România – Georgia, la rând, la noi, când nu se înscrie nicio încercare, după acel 9-9 din 2013).

Selecționatele provinciale n-au prins în România

Prin comparație, echipa Irlandei, câștigătoare a ediției din acest an a Turneului celor 6 Națiuni, a folosit în ultimul meci, cel din Scoția, jucători care provin de la patru selecționate provinciale Leinster (12), Munster (5), Ulster (4) și Connacht (1), toate din ”Insula Verde”, iar doar unul singur este legitimat în Franța, la Racing Metro (Sexton). Țara Galilor și Scoția se bazează, de asemenea, pe selecționatele provinciale. Așa cum se întâmplă, de altfel, și în emisfera Sudică, unde Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă sunt reprezentante în Super Rugby de echipele regionale, nu de cluburi. Cluburile dau jucători, în special, Angliei și Franței. Și o fac fiindcă aceste două națiuni rugbystice au cluburi foarte bogate comparativ cu cele din Irlanda, Țara Galilor, Scoția și chiar Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud. Și în România s-a încercat organizarea unei competiții inter-provinciale la nivel de seniori și juniori la începutul acestui mileniu. Însă acestea n-au avut succes fiindcă selecționatele Transilvaniei, Moldovei, Dobrogei și Munteniei erau ale tuturor și ale nimănui. Cine să finanțeze echipa Ardealului, de pildă? Clujul? Baia Mare? Sibiul? Brașovul? Dacă s-ar realiza împărțirea administrativă a României în regiuni, atunci lucrurile ar fi, poate, mai simple. În sensul că și sportul, implicit rugby-ul, ar ajunge să fie administrat la nivel regional. Și atunci poate că am ajunge să avem și la noi selecționate provinciale de rugby la nivelul celor din Irlanda.

Urmărește-ne pe Google News