Sandra Izbaşa, interviu EXCLUSIV: ”Nu voi fi antrenoare!”

Ai rămas cu vreun regret după Londra?
Nu am nici un regret, sunt doar fericită. Sigur, se putea şi mai bine. Întotdeauna este loc şi de rezultate mai bune, dar mă mulţumesc cu ce am realizat.

Ce vei face în perioada următoare?
Voi avea o vacanţă şi mă voi decide ce voi face în viitor. Nu m-am hotărât încă, dacă voi mai continua. Mă voi gândi serios, pentru că nu vreau să iau decizii pripite. Părinţii mă ajută şi mă îndrumă, îmi dau sfaturi şi colaborăm. Nu mă lasă să fac ce vreau eu, pentru că sunt părinţii mei, au o experienţă de viaţă mai bogată şi îmi vor doar binele. Hotărârea mea depinde doar de mine, nu de sănătate sau motivaţie. Trebuie să mă gândesc ce vreau să fac pe viitor şi dacă pot continua să fiu printre cele mai bune, pentru că nu sunt învăţată doar să particip la concursuri.

Ai 22 de ani. Este o vârstă prea înaintată pentru o gimnastică?
Sunt gimnaste care au concurat şi la peste 35 de ani, dar nu mă văd la vârsta aceea în activitate. Nu pot să zic acum, dacă mă văd şi la următoarea Olimpiadă concurând pentru România. Îmi place să iau decizii din aproape în aproape, să cântăresc bine tot ceea ce se petrece în viaţa şi în cariera mea.

În afară de gimnastică te-ai mai gândit la altceva?
Nu vreau să rămân în lumea sportului ca antrenoare. Sunt studentă la UNEFS, la kinetoterapie, dar vreau să-mi termin facultatea şi atât. Nu mă văd practicând nici această meserie, deşi ştiu cât de importantă e. Şi eu am trecut printr-o perioadă destul de grea şi am lucrat cu aceşti oameni în timpul recuperării. Am lucrat cu kinetoterapeuţii Andreea Ianaşi, de la lotul de gimnastică, şi cu Valentin Cucu, de la echipa de rugby Steaua, după ruptura de tendon din 2009, şi pe mine m-a maturizat mai repede acea recuperare, care a fost cumplită. Ştiu cu ce se mănâncă această meserie, dar trebuie să fii făcut să poţi ajuta pe cineva să treacă peste cea mai grea încercare din sport: accidentarea.

Ce sacrificii ai făcut pentru aceste două medalii olimpice?
Sacrificii am făcut încă de când m-am apucat de gimnastică. Nu am mai stat alături de părinţi, am stat mai mult în cantonament, dar nu îmi pare rău.  Părinţii mei au ştiut întotdeauna să fie alături de mine şi în momentele grele şi în cele plăcute. Din punct de vedere al mâncării nu am făcut mari sacrificii, pentru că eu nu mă omor după dulciuri. Pot să mănânc ce vreau, când vreau, deşi impresia generală e că noi nu mâncăm decât o frunză de salată şi o portocală. Mâncăm ce dorim, dar trebuie să fim conştiente de greutatea noastră şi de ce putem ”căra” în sală, pentru că aceea este meseria nostră.

Cătălina Ponor poate fi un exemplu pentru tine, pentru că este mai în vârstă şi a revenit după ani buni de inactivitate?
Propriul meu idol, model, sunt eu. Ştiu prin ce a trecut Cătălina şi o admir pentru că a revenit în gimnastica de performanţă, pentru că şi eu am stat pe margine şi ştiu ce greu e să ajungi din nou la un nivel competitiv. Nu sunt egoistă, dar îmi place să mă uit doar la mine, să nu copiez ce fac alţii.
foto: epa

Urmărește-ne pe Google News