ComenteazăPentru a avea succes la Olimpiada de la Beijing, canotoarele din lotul national trebuie sa treaca de cea mai dificila etapa de pregatire, cantonamentul de o luna din Poiana Brasov.
In fiecare dimineata la ora 9.00, parcarea din fata hotelului Caraiman din Poiana Brasov devine un mic teren de antrenament. Canotoarele din lotul olimpic ies sa-si faca incalzirea. Pe usa hotelului isi fac aparitia, rand pe rand, Doina Ignat, Viorica Susanu, Georgeta Andrunache, Ioana Papuc, Constanta Burcica, nume care nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare.
Cu fesurile de culoare gri trase bine pe frunte, echipate cu treninguri de iarna, fetele se urnesc relativ repede. Doina Ignat matura cu palma zapada care acopera una dintre masinile din parcare. Rotunjeste un bulgare din omatul ramas in palme pe care-l striveste apoi cu putere. ‘Surioara, dar e frig, nu jucarie, se aud cuvintele multiplei campioane olimpice, care se rostogolesc parca in aerul tare de munte. ‘Surioara Constanta Burcica isi continua incalzirea. ‘Asa e, surioara mea. Dar stai sa vezi ce ne asteapta sus. Sper sa nu fie gheata pe traseu ca e jale mare, vine parca mecanic raspunsul Tantei.
Viorica Susanu, Georgeta Andrunache si Ioana Papuc stau grupate la stretchingul de dimineata. Ca niste adevarate profesioniste, fetele stiu ca 10-15 minute de incalzire sunt extrem de importante. Alergarea de 40 de minute contracronometru nu se poate face batand din palme. Ci dupa un plan bine stabilit. Antrenorul Mircea Roman se plimba cu mainile la spate printre elevele sale. Din cand in cand se mai opreste pentru o indicatie scurta. Tonul bland, dar ferm le da incredere campioanelor, care isi mai permit cate-o gluma.
‘Poate azi o gasim pe Elodia pe undeva. Ca doar sunt la moda cautarile ei, se aude din spate vocea uneia dintre canotoare.
Ca la un semn, toate izbucnesc in ras. Apoi, Doina isi intra din nou in rol. ‘Gata? Plecam?
Alearga 10 kilometri zilnic
In sir indian incep sa alerge usor pe cararea plina de zapada batatorita. Cunosc deja fiecare piatra, fiecare metru de pamant. 10 kilometri in 40 de minute. Fetele ajung pana la Postavarul, dupa care revin la hotel. Roman le urmareste cu atentie pe cronometru.
‘Azi parca a fost mai bine. Abia isi pot trage sufletul. Transpiratia curge pe fetele lor ca dintr-un izvor. Drumul pana in camere e impovarator. Geta Andrunache pune eticheta acestei prime parti de antrenament: ‘Dupa alergarea asta simti gust de sange in gura. Sange si sudoare pentru aur. Suntem obisnuite. Mergem mai departe.
Masa de pranz, dupa care cateva ore de odihna. Visul frumos in care aurul olimpic ar putea intra din nou in posesia fetelor noastre bate tot mai des la usa. Acolo, sus, pe prima treapta a podiumului te simti ca si cum ai cuceri Everestul. Toate au cunoscut deja aceasta traire. Cele cateva zeci de secunde de prezenta pe acel podium nu au termen de comparatie. Visul este spart asemenea unui val care se izbeste de tarm in clipa in care ceasul de pe noptiera taraie agitat.
E timpul pentru un nou antrenament. Cel de dupa-amiaza. La fel de istovitor ca si primul. Doar ca se desfasoara in sala. Din nou acelasi ritual. In fata hotelului reunirea in formatie completa pentru a merge la sala de antrenament amplasata langa hotelul Ruia. Pe drum turistii le privesc curiosi. O mamica isi atentioneaza baiatul. O mogaldeata care nu pare sa aiba mai mult de 6 ani: ‘Uite, mami, ele sunt sportive de performanta. In sala, medicul lotului trece pe la fiecare. Se opreste la un moment dat langa Viorica Susanu. ‘Te-ai ingrasat sau mi se pare mie? ‘Stati linistit, domnule doctor, ca totul e ok.
Fiecare isi ia locul in scaunelele mici montate pe simulatoare. Asteapta semnalul de pornire pentru a incepe sa traga de firul de otel legat direct la computerul care inregistreaza timpul si kilometrii parcursi. Cele 14 aparate pornesc concomitent. In sala se aude un soi de fasait. E ca si cum ele ar fi in barca si ar trage pe apa. Totul este doar o simulare. La Beijing insa, batalia se va da in mod real.
Televizor, laptop si mult somn
La incheierea celor doua ore de antrenament in sala, canotoarele mai bifeaza inca o zi din seria unei luni intregi pe care o vor petrece in Poiana. Seara, se strang in camere. Povestesc de una, de alta. Experiente de viata.
Telefoanele mobile suna ca la gara. ‘Te pupa mami. Sa fii cuminte si sa-l asculti pe tati. Si mie imi este dor de tine, dragostea mea. Sambata vine mami acasa, sunt cuvintele Doinei Ignat, care de asta data isi ia din nou responsabilitatea de mamica. Geta Andrunache, Doina Ignat, Constanta Burcica tin la loc de cinste fotografiile copiilor. Se uita la ele ca la niste icoane. Viorica Susanu butoneaza de zor telecomanda televizorului. Stirile din sport capteaza atentia tuturor. ‘Mutu are o iubita, ‘CFR vrea campionatul, ‘Mircea Sandu va fi nas sunt informatiile care tin capul de afis. Nimic despre celelalte sporturi. Parca nici nu ar exista.
‘Ne-am obisnuit deja ca despre noi sa se scrie o data la patru ani. Hai, surioara, sa vedem un film pe laptop, spune in gluma Geta Andrunache. Fetele au avut un singur moment de respiro, petrecerea de Sfantul Ion in care doua dintre componentele lotului si-au serbat ziua de nastere.
S-a dansat pe rupte, apoi s-a intrat din nou in rutina. Stingerea se da destul de devreme. Maine va fi o noua zi de calvar. O noua zi cu gandul la aurul chinezilor.