Printre ele, cativa supravietuitori nu realizeaza inca ce e cu ei. Ii ustura pielea, se privesc si-si dau seama ca hainele li s-au topit pe corp, ca sunt desfigurati, ca au ajuns intr-o clipita niste epave bajbaind pe potecile Apocalipsei. Alarma antiaeriana a sunat tardiv si zadarnic, insa mai sunt, mai trebuie sa fie adaposturi. Dar le mai gasesti, ca nimic nu mai e ca inainte?! Mai tarziu incepe furtuna, o ploaie neagra care ii culca pe cei mai multi la pamant. Nu aveau sa se mai scoale niciodata. E clar, nici Buddha nu mai e cu ei. Parca priveste neputincios din ceruri la prapadul facut de avionul american „Enola Gay”. E 6 august 1945, ora 8 si 15 minute. „Bine ati venit in iad, dragi inamici japonezi”.
Din aceste ruine, Hiroshima a renascut. Orasul parca te indeamna sa-l descoperi, sa-l simti, sa te bucuri o data cu locuitorii lui. Are o frantura din acea sclipire care i-a transformat pe japonezi in stapanii economici ai lumii. Privesc in jur si observ ca nimic nu seamana cu ceea ce stiam ca a fost. Vad blocuri moderne si sosele ca-n palma, supermarketuri de cate 13 etaje si oameni cu zambetul pe buze, case cu flori la ferestre si perechi de indragostiti sub cate o umbrela. Ma urc in tramvai si oamenii ma privesc curiosi. Nu e nevoie sa-i intreb unde trebuie sa cobor. „E a saptea statie de la gara, nu uita sa vizitezi si Muzeul Pacii. Mai mergi 500 m de la Domul Atomic”, imi spune un batranel, care, surprinzator, vorbeste o engleza fluenta (spun surprinzator pentru ca cei mai multi niponi nu cunosc nici o limba straina, drept pentru care a trebuit sa invat fraze uzuale in japoneza).
Domul, singura cladire pastrata intacta de atunci, e peste drum de locul unde opreste tramvaiul. La acea vreme era o hala de expozitii industriale. O privesc si ma cuprinde o emotie adanca, la fel ca pe alte cateva milioane de oameni inaintea mea. Fac cu gesturi mecanice cateva poze, apoi ma uit iar la zidurile golase si la armatura de fier contorsionata. Afara ploua, sunt ud pana la piele si atentia imi e distrasa de un stol de porumbei. Ironie a sortii, pasarile au cuiburi printre spatiile dintre ruine. Plec mai departe, gandindu-ma ca dupa moarte exista viata si, poate, reincarnare.
Strabat Parcul Memorial al Pacii, vizitez muzeul, vad Cenotaful si Flacara Pacii, apoi Monumentul Copiilor. Alte fotografii, pliante, vizionari de filmulete documentare, ilustrate. In total, vreo trei ore. Trei ore in care am suferit parca alaturi de ei, pentru ca dovezile pastrate in muzeu sunt cutremuratoare. De altfel, peste tot sunt avertismente adresate persoanelor care n-ar putea rezista contactului cu asemenea imagini socante. Cand strabati aceste zone, cand le simti, cand le palpezi, nu-ti doresti decat sa fii singur. Te intrebi doar ce constiinta au avut cei care au „creat” un asemenea dezastru? Cum or fi putut pune capul pe perna acei monstri care au planuit asa ceva? Omenirea nu-i va ierta niciodata si probabil ca nu-si vor gasi odihna vesnica, pentru ca n-o merita.
Am parasit Hiroshima bucurandu-ma pentru ea si admirand vointa care a impins-o sa urmeze calea firescului. Cu o istorie deturnata de un fulger care a tinut cat o clipire, cu un trecut sters de flacari aflate la temperatura Iadului, orasul e altul ca forma, dar fondul a ramas acelasi. E un suras ademenitor, ca parfumul, ca dulceata din sagetile lui Cupidon.