Suporterii pot îndura multe: o prelungită criză de formă și de rezultate a echipei favorite sau plecarea unor jucători emblematici, ca să dăm doar două exemple. Puține sunt cele pe care fanii nu le pot accepta. Printre acestea, blaturile făcute de formația favorită și transferul idolilor la “dușmanii de moarte”. În această ultimă categorie, a lucrurilor care – potrivit suporterilor – “nu se fac”, intră cazurile de mai jos.
Locul 1: Gică Popescu la Dinamo
În vara lui 2002, Gică Popescu avea 35 de ani fără câteva luni şi se afla aproape de sfârşitul unei cariere în care, până atunci, episoadele nereuşite reprezentaseră picături într-un ocean de succese majore. Oltean get-beget, născut la Calafat, „Baciul” şi-a făcut junioratul la Universitatea Craiova, înainte de a debuta la seniorii echipei din Bănie.
A devenit unul dintre favoriţii fanilor lui „U”, care nu i-au reproşat nicicând cele câteva luni petrecute în prima parte a lui 1988 la marea rivală Steaua; pe vremea aceea, mulţi fotbalişti buni, care trebuiau să facă armata, erau luaţi „cu arcanul” la formaţia din Ghencea. Imediat după Revoluţie, Gică Popescu s-a transferat în străinătate, unde a cunoscut numeroase momente de glorie (printre altele, a câştigat Cupa Cupelor, Cupa UEFA şi Supercupa Europei) şi onoarea de a fi căpitan al Barcelonei.
Să revenim, însă, la vara anului 2002, când un „Baci” aflat în pragul retragerii ia cea mai proastă decizie pe care a luat-o vreodată ca fotbalist şi semnează cu Dinamo. Paranteză: dacă există o echipă pe care suporterii Craiovei o urăsc mai mult decât pe Steaua, aceea este Dinamo; roş-albaştrii reprezintă un duşman de moarte, dar alb-roşiii sunt cel mai mare duşman de moarte.
Din acel moment, Gică Popescu a devenit din idol, persona non grata pentru olteni, chit că n-a jucat decât trei luni pentru Dinamo (8 meciuri, nici un gol).
Am regretat enorm şi regret şi acum că am ales atunci să merg la Dinamo. N-a suferit nimeni mai mult ca mine când am văzut că dragostea pe care suporterii olteni mi-o purtau s-a transformat în ură. (Gică Popescu în Evenimentul Zilei, 2010)
„Baciul” ştie ce spune: imaginile cu el în tricoul roşu al „câinilor” pot arde şi astăzi retina fanilor „Ştiinţei”, îmbolnăvindu-i de nervi.
Locul 2: Dan Petrescu la Rapid
Cazul lui Dan Petrescu seamănă izbitor cu cel al lui Gică Popescu. Protagonist este, din nou, unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului românesc, cu o carieră exemplară ”afară”, apogeul fiind atins la Chelsea. Petrescu s-a format şi s-a consacrat la Steaua, echipă cu care a ţinut din copilărie.
În 2004, la începutul meseriei de antrenor, „Bursucul” comite ceea ce pentru foarte mulţi suporteri ai roş-albaştrilor a reprezentat o gafă de proporţii: acceptă să se aşeze pe banca tehnică a marii rivale Rapid. De parcă „trădarea” nu era suficient de mare, Dan Petrescu bifează a doua greşeală, care reprezintă circumstanţă agravantă pentru ultraşii Stelei: pentru a le face pe plac fanilor din Giuleşti, sărută steagul Rapidului!
Nu mi-a impus nimeni asta, aşa am simţit şi aşa am făcut! Eu voi rămâne mereu suporter al Stelei, dar înaintea fanului va exista profesionistul. (Dan Petrescu în Gazeta Sporturilor, 2013)
Altă asemănare cu cazul lui Gică Popescu: ca şi Baciul la Dinamo, Dan Petrescu a rezistat foarte puţin în Giuleşti (patru luni, adică şase meciuri).
Locul 3: Ciprian Marica la Steaua
Ajuns la 30 de ani, Ciprian Marica se împotmolise din punct de vedere profesional în toamna anului trecut, când şi-a reziliat contractul cu Konyaspor, fără să-şi găsească ulterior alt angajament. Recent, atacantul crescut şi lansat în fotbalul mare de Dinamo i-a dezămăgit crunt pe mulţi fani ai „câinilor”.
Pentru că ofertele primite din străinăte nu l-au satisfăcut, Marica a hotărât să renunţe la orgoliu şi să revină în Liga 1. Numai că a nimerit din lac, adică dintr-o situaţie destul de neplăcută, dacă îl întrebi pe el, în puţ, adică unde n-ar fi trebuit să ajungă niciodată, dacă îi întrebi pe suporterii lui Dinamo. La Steaua, mai exact.
Am decis să merg la o echipă cu care sa fac pregătirea completă de iarnă şi să fiu aproape de privirile staffului tehnic al naţionalei. Şi, cel mai important, să fiu dorit de toată lumea de la acea echipa. Am ales România pentru România!!” (Ciprian Marica, pe Facebook)
În apărarea sa, Marica a pretins chiar că singurul club care nu l-a căutat a fost cel din Ştefan cel Mare, pentru ca ulterior să revină şi să afirme că a fost căutat de oficialii „câinilor”, dar nu la modul profesionist (doar pe Whatsapp, adică).