1 decembrie 1918 – 2018. Centenarul Marii Uniri. Momentele de răscruce din istoria României ultimului secol

În ultimii 100 de ani au existat, însă, și momente de răscruce în istoria țării noastre, precum momentul în care România a început să piardă teritorii în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, abdicarea Regelui Mihai I sau venirea la puterea a lui Nicolae Ceaușescu.

Iată câteva dintre cele mai importante evenimente din ultimii 100 de ani.

Tot ce trebuie să știți despre Centenarul Marii Uniri.

Cum a fost înfăptuită Marea Unire din 1918

Moldovenii au proclamat Republica Democratică Moldovenească, autonomă în cadrul Rusiei, în baza “Declaraţiei privind popoarele din Rusia” adoptată de puterea sovietică în noiembrie 1917.

Pe fondul revoluției bolșevice din Rusia, noul premier român, generalul Alexandru Averescu (ianuarie-martie 1918), a trimis trupe în Basarabia în ianuarie, iar republica s-a proclamat indepenentă față de Rusia. La 9 aprilie, Sfatul ţării, organul legislativ de la Chişinău, a proclamat unirea cu Romania, după ce în prealabil au fost rezolvate divergenţele privind forma de stat şi reforma agrară. Tratatul de pace de la Buftea din mai dintre România şi Puterile Centrale a luat în considerare noua realitate politică, conform Mediafax.

La început a fost unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), mai apoi unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918), iar în final unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, România (1 decembrie 1918). Cele trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Pentru România, Marea Unire de la 1918 a însemnat o repoziționare în Europa, prin noua suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8). O sporire considerabilă a cunoscut și capacitatea industriala (235%), economia, dar și resursele naturale.

Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Trianon (4 iunie 1920) și Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919).

Pierderile teritoriale ale României din 1940

Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 şi izolarea Marii Britanii au anulat garanțiile de securitate acordate de aceste puteri României în martie 1939. Pentru URSS, situația a fost un moment favorabil pentru a relua Barasabia. Sovieticii s-au bazat pe neintervenția Germaniei, conform protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov.

Pretențiile teritoriale din cele două ultimatumuri sovietice din 26 și 28 iunie au vizat, însă, și Bucovina. Depășirea prevederilor protocolului a provocat o intervenție germană pe canale diplomatice secrete, iar URSS s-a mulțumit doar cu nordul Bucovinei.

În condițiile în care renunțate oficial la garanțiile occidentale, regele Carol al II-lea i-a introdus pe legionari în noul Guvern condus de Ion Gigurtu, pentru a câștiga încrederea Germaniei, însă demersurile nu au avut efect.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena al Germaniei şi Italiei, care a avut loc la 30 august, România a trebuit să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, Germania garantându-i integritatea noilor graniţe.

La 7 septembrie, la Craiova s-au încheiat negocierile cu Bulgaria privind problemele de frontieră. Prin semnarea tratatului, România a cedat Cadrilaterul (sudul Dobrogei). Alipirea celor două judeţe din sudul Dobrogei la Bulgaria s-a făcut simultan cu un schimb de populaţie.

Guvernul Ion Antonescu

În septembrie 1940, regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea a căzut pe fondul pierderilor teritoriale și a presiunii exercitate de legionarii sprijiniți de Germania nazistă. Mai întâi, regele a fost nevoit să–l înlocuiască la 4 septembrie pe fidelul premier Ion Gigurtu cu un adversar al său, generalul Ion Antonescu.

Generalul Antonescu a fost învestit de rege cu depline puteri, fiind suspendată Constituţia din 1938, care consacrase regimul autoritar al lui Carol al II-lea.

La 6 septembrie regele Carol al II-lea a fost nevoit să abdice şi să părăsească ţara, sub gloanţele legionarilor, care încercau să se răzbune pentru executarea Căpitanului lor, Zelea Codreanu, în 1938.

Antonescu a fost nevoit să țină cont de ascensiunea politică a legionarilor în ultimii doi ani și de sprijinul acordat acestora de Germania nazistă.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

La 14 septembrie a fost proclamat statul naţional-legionar. În Guvern, Horia Sima, comandantul Legiunii Arhanghelului Mihail, deţinea funcţia de vicepremier. Această formulă politică va dura pînă în ianuarie 1941, când generalul Antonescu îi va îndepărta pe legionari de la putere.

La 12 octombrie 1940, în urma acordului dintre guvernele german şi român, o misiune militară germană a pătruns pe teritoriul României, cu misiunea de a proteja instalaţiile petrolifere din Valea Prahovei, vitale pentru efortul de război al Germaniei naziste.

23 august în România

Anul 1944 a însemnat noi înfrânteri pentru armatele germano-române în sectorul de sud al frontului de est, iar mutarea războiului pe teritoriul României a fost iminentă în luna martie.

În perioada aprilie-august au avut loc tatonări secrete ale Guvernului și ale opoziției de la București pentru ca România să iasă din război. Condițiile sovietice au fost, însă, considerate inacceptabile.

La 20 august, armata sovietică a declanșat o nouă ofensivă la dus, ce anunța distrugerea și ocuparea țării. În acele condiții, Regele Mihai l-a demis pe premierul Ion Antonescu, pe care l-a arestat imediat.

Actul regal a fost sprijinit de Armată și de opoziția condusă de Iuliu Maniu (PNŢ) şi Dinu Brătianu (PNL), precum şi comuniştii reprezentaţi de Lucreţiu Pătrăşcanu.

Intervenţia armatei germane pentru restabilirea situaţiei a dus la instituirea stării de război cu Germania nazistă la 24 august, alături de Naţiunile Unite. Profitând de poziția de învingător, Uniunea Sovietică a amânat, însă, semnarea armistițiului cu România până pe 12 septembrie.

Sovieticii au obţinut avantaje militare, politice şi economice, utile în procesul de comunizare a României, în contextul în care grosul forţelor române se va afla pe frontul antigerman pînă la 12 mai 1945, aducându-şi o semnificativă contribuţie la victoria împotriva lui Hitler.

Instalarea Guvernului Petru Groza la 6 martie 1945

În condiţiile prezenţei armatei sovietice în România şi a armatei române pe frontul antigerman, comuniştii conduşi de Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu Dej au început să facă presiuni pentru a prelua puterea.

Prim-ministrul gen. Nicolae Rădescu, care era fidel regelui Mihai I şi regimului constituţional reinstituit după 23 august, a încercat să se opună. Pentru că nu a avut mijloace de rezistenţă, Rădescu a fost obligat să demisioneze la 28 februarie.

La Bucureşti soseşte apoi Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic şi fost procuror în procesele staliniste din anii ‘30. Acesta va impune la 6 martie regelui Mihai numirea ca prim ministru a lui Petru Groza, un politician apropiat comuniştilor.

Legendara replică a lui Vîşinski “Aici, Yalta sînt eu”, dublată de pumnul bătut în masa Regelui, au semnificat începutul procesului de comunizare a României, notează sursa citată.

1945-1946 – Greva regală în România

Impunerea de către URSS a Guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 a avut ca efect demararea politicilor de instaurare a regimului comunist în România.

Regele Mihai, care reprezenta practic singura instituţie a statului neinfluenţată de comunişti, refuză de la 21 august 1945 să mai contrasemneze decretele legi guvernamentale, după ce ceruse fără efect demisia guvernului.

Conflictul a depăşit însă graniţele României, intrând în atenţia marilor puteri învingătoare Marea Britanie, SUA şi Uniunea Sovietică, dată fiind situaţia de ţară învinsă a României, aflată sub incidenţa armistiţiului din septembrie 1944. După negocieri la nivel de ambasadori la Moscova, în ianuarie 1946, s-a căzut de acord ca regele să accepte încetarea grevei în schimbul intrării în guvern a câte unui reprezentant ai PNŢ şi PNL.

1946 – Procesul Marii Trădări Naţionale

După ce a fost arestat la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost preluat de o formațiune militară comunistă și apoi a fost predat sovieticilor. Dus la Moscova, unde a fost interogat, mareșalul Antonescu a fost trimis ulterior la Nurenberg, pentru a depunde mărturie în procesul intentat foştilor conducători nazişti în 1945-1946.

Mai apoi, Antonescu a fost retrimsi în țară pentru a fi judecat pentru crime de război. În perioada 7-20 mai 1946, a compărut, împreună cu mai mulţi colaboratori, în faţa Tribunalului Poporului, în cadrul “Procesului Marii Trădări Naţionale”.

Fostul prim-ministru a fost condamnat la moarte împreună cu alţi şase colaboratori, dar, la propunerea guvernului, numai trei (generalul Constantin Pantazi, Eugen Cristescu şi Radu Leca) au fost graţiaţi de către rege, pedeapsa fiindu-le comutată la muncă silnică pe viaţă.

La 1 iunie, Ion Antonescu a fost executat la fortul Jilava împreună cu Mihai Antonescu, fostul său vicepremier, Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei, şi generalul Constantin (Piki) Vasiliu, fost ministru.

1948 – Naţionalizarea în RPR

La 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională a votat legea ce prevedea naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport. Noul for legislativ, ales în martie 1948 și dominat de comuniștii lui Gheorghiu Dej, a început să creeze cadrul legislativ pentru trecerea la socialism în economie.

Programul Partidului Muncitoresc Român, inspirat de modelul stalinist, a vizat trecerea în proprietatea statului, fără despăgubirea proprietarilor, a marilor firme economice. A fost primul pas important către economia planificată şi centralizată bazată pe proprietatea de stat, urmat chiar la 1 iulie de înfiinţarea Comitetului de Stat al Planificării.

De asemenea, a fost lichidată economic categoria socială a marilor întreprinzători particulari.

1965 – Ceauşescu devine secretar general al PCR

La 19 martie 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat, echivalent al şefului statului, la vârstă de 64 de ani, din cauza unor probleme de sănătate.

Biroul Politic al PMR a decis ca Nicolae Ceaușescu să devină prim-secretar al partidului, iar Gheorghe Maurer a rămas premier.

Numirea lui Ceaușescu a fost confirmată la Congresul al IX-lea din iunie, însă aceasta s-a dovedit a fi o mutare greșită a veteranilro care credeau că îl vor putea controla.

În mai puţin de doi ani, Nicolae Ceaușescu îşi începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. La sesiunea Marii Adunări Naţionale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a fost ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, în locul rivalului său Chivu Stoica.

1989 – Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est

Politica reformistă a lui Gorbaciov va influenţa ţările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varşovia. Comuniştii reformişti sunt susţinuţi să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin.

Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989. Atunci Gorbaciov a anunţat că Uniunea Sovietică nu va interveni în cazul unor schimbări în ţările aliate, acest lucru echivalând cu renunțarea la doctrina Brejnev a “suveranităţii limitate” a ţărilor socialiste.

În Ungaria, în octombrie, reformatorii vor transforma partidul comunist în unul socialist şi Republica Populară Ungară în Republica Ungaria, prin schimbari constituţionale, acceptând şi alegeri pluraliste pentru 1990.

În Polonia dupa zece ani de criză politico-socială comuniştii lui Jaruzelski acceptă să discute în aprilie la Masa Rotundă cu Solidaritatea, rezultatul fiind desfăşurarea alegerilor pluraliste în iunie şi instalarea în septembrie a primului guvern necomunist din Estul Europei, condus de Tadeusz Mazowiecki şi sprijinit de Solidaritatea.

În RDG, marile demonstraţii declanşate în august şi fluxul crescând al refugiaţilor în RFG permis de reformatorii maghiari către Austria au dus la căderea regimului Erich Honecker la 18 octombrie, succesorul său Egon Krenz fiind nevoit să accepte căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, situaţie care va deschide calea unificării Germaniei în 1990. A doua zi dupa căderea zidului, Todor Jivkov, liderul stalinist al Bulgariei, va demisiona, lăsând locul favoritului lui Gorbaciov, Petar Mladenov. La Praga, în noiembrie-decembrie, Gustav Husak, care preluase puterea după reprimarea ‘primăverii de la Praga în 1968, va demisiona, preşedinţia Cehoslovaciei fiind preluată de scriitorul Vaclav Havel, simbolul disidenţei intelectuale din Europa de est. În sfârşit în România, Ceauşescu izolat total, după ce eşuase în încercarea de a realiza o intervenţie a Pactului de la Varşovia în Polonia pentru a se preveni luarea puterii de către guvernul Mazowiecki, a fost răsturnat la 22 decembrie, pe fondul unei revolte populare.

1990 – Autodizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia

În conditiile cãderii regimurilor staliniste din Europa de est în anul 1989, Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi-a pierdut coeziunea ideologică, deşi un protocol pentru prelungirea valabilităţii lui fusese încheiat la 26 aprilie 1985. Acest aspect s-a accentuat în anul 1990 cînd în procesul constituirii unor sisteme democratice prin alegeri libere pluraliste, comuniştii reformatorii au pierdut şi ei teren în aceste ţări, unde orientarea prooccidentală a început să se manifeste din ce mai evident în politica externă. În 1990 OTV a pierdut ca membru RDG-ul, ca urmare a reunificării germane, după ce Albania se retrăsese deja în 1968 ca urmare a invaziei Cehoslovaciei. Începând cu reuniunea CSCE de la Paris din noiembrie 1990, ţările membre s-au pronunţat pe rând, începând cu Ungaria, pentru autodizolvarea OTV. MAE de la Bucureşti s-a pronunţat în acest sens la 6 februarie 1991, iar URSS ultima. Ca urmare, la 1 iulie 1991 la Palatul Czernin de la Praga a fost semnat protocolul încetării valabilităţii tratatului de către reprezentantii Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, URSS şi României. La conferinţa de presă de după semnarea documentelor s-a afirmat că „al doilea război mondial s-a încheiat abia acum“. La întâlnirea cu preşedintele român Ion Iliescu, omologul său ceh Vaclav Havel a remarcat: „ne întâlnim cu un prilej foarte plăcut. Înmormântăm una din ultimele rămăşiţe ale războiului rece“.

România a aderat la NATO în 2004

Autorităţile române s-au îndreptat, imediat după Revoluţie, către NATO, iniţiind relaţii diplomatice în 1990, pentru ca în 1993 preşedintele Ion Iliescu să-i transmită oficial Secretarulului general dorinţa României de a adera, eveniment care va avea loc abia în 2004, după un prim eşec în 1997.

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO.

1 ianuarie 2007 – Aderarea României la Uniunea Europeană

La 1 ianuarie 2017 se împlinesc zece ani de când România face parte din Uniunea Europeană (UE).

Comisia Europeană a confirmat, la 26 septembrie 2006, prin Raportul de monitorizare prezentat la Strasbourg de comisarul european pentru Extindere, Olli Rehn, intrarea României, alături de Bulgaria, în UE, la 1 ianuarie 2007.

Citește mai multe despre Centenar

Citește și Peste 36.000 de fapte de violență în familie într-un an. La Spitalul Universitar de Urgență București a fost deschis un centru pentru victimele violenței domestice

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro