1 comentariu- Viața lui Alexandru Olteanu a fost salvată de un colectiv de medici din Newcastle și de competența unui sistem medical bine consolidat. În pandemie, românul le-a întors serviciul, lucrând, zilnic, ca să le facă pachetele cu mâncare. Dar viața lui în Marea Britanie e mult mai complicată de atât.
Corespondență de Andrada Lăutaru și Alexandra Nistoroiu (Newcastle)
În vizită în noua casă a lui Alexandru, la Newcastle, Libertatea a relatat în primul episod ce a trăit el în club și cum a fost salvat. „În 15 ani, am avut doar trei pacienți infectați cu bacteria CPE multirezistentă, doi din România și încă unul din Afganistan, din război”, a spus chirurgul britanic Sanjay Varma, cel care s-a ocupat de cazul lui Alexandru.
Pentru un „mare ars” procesul de vindecare poate dura însă cât parcursul unei vieți. Puțini răniți iau asta ușor. Alexandru recunoaște că nu e dintre aceștia și a povestit cum a ajuns să caute modele de suicid, prin ce a trecut și trece. Despre această frământare și căi de ieșire vorbește el în articolul de astăzi, la 7 ani de la Colectiv.
„De aceea era atât de bolnav”
„Alexandru a ajuns la noi, la zece zile după incendiu, în stare de sepsis”. Infecție generalizată, povestește chirurgului Sanjay Varma de la spitalul Royal Victoria Infirmary din Newscastle ziua de acum 7 ani, când l-a văzut prima oară pe Alexandru Olteanu.
„Imaginați-vă, el avea încă mult țesut mort pe el, care întreținea bacteria. De aceea era atât de bolnav. Noi, când avem un ars, primul lucru este să înlăturăm tot țesutul mort în primele șase ore de la producerea arsurilor. Altfel țesutul putrezește și apar infecții. Probabil că ar fi trebuit să facă asta în România, să îi înlăture tot țesutul mort”, își amintește Sanjay Varma.
Tânărul de 26 de ani a stat două săptămâni în comă, în Anglia, după una petrecută, de asemenea, în România.
„A fost un pacient ascultător, se concentra foarte bine pe însănătoșirea lui, ceea ce a fost minunat. Dacă fizioterapeutul îi spunea să facă ceva, făcea imediat. Asta e ceva special, pentru că de multe ori trebuie să convingem pacienții să facă ce le spunem”, își amintește chirurgul Varma.
Trei luni singur în cameră – miza, el, dar și restul pacienților
În primele trei luni de la trezirea din comă, Alexandru nu a văzut soarele. Ca să protejeze restul pacienților de infecțiile cu care el și celălalt supraviețuitor de la Colectiv veniseră din România, medicii îi țineau pe fiecare din ei complet izolați.
Medicii britanici luau măsuri suplimentare pe lângă un protocol deja strict, care face ca rata infecțiilor nosocomiale din departament să fie de 3% (și, în general, niciuna cu o bacterie rezistentă, potrivit dr. Varma). Așa că Alexandru și-a petrecut trei luni singur, într-o cameră pe geamul căreia vedea doar zidurile din cărămidă ale clădirii alăturate spitalului metropolitan cu 13.000 de angajați. „Aici pe stânga am stat eu, în rezerva nr. 1”, își amintește.
Pe perioada spitalizării, singurele lui interacțiuni erau cele pe care le avea cu personalul medical. „De Revelion am ciocnit șampanie fără alcool cu asistentele”.
Prietenia cu asistentul Barry Noble
S-a împrietenit cu cea mai mare parte dintre medici și asistentele din departamentul de mari arși, mai ales cu asistentul Barry Noble, cu care împărtășea pasiunea pentru ciclismul montan.
Când Alex a fost transferat din România la Newcastle, Barry chiar era în concediu, cu bicicleta, pe munte în Scoția. Apoi, pe timpul tratamentului, cei doi au legat o prietenie apropiată. Noble, asistent medical de 36 de ani, din care 32 petrecuți pe o secție de mari arși, spune că „Alex e un om minunat, nu e greu să fii prieten cu el”.
După externare, Barry a luat legătura cu un producător de biciclete să întrebe dacă poate personaliza una pentru degetele retezate ale lui Alex, dar când i-a spus românului, acesta nici n-a vrut să audă. Voia să folosească o bicicletă normală. „Acum merge cu bicicleta pe munte mai bine decât mine, iar eu am toate degetele”.
Prietenia cu Barry mai înseamnă ceva pentru Alex. Pe 30 octombrie, când comemorează incendiul de la Colectiv, tristețea îi e echilibrată de bucurie pentru că e și ziua de naștere a prietenului său.
Prima revenire în România
„În 2016 în vară am venit prima oară în România, chemat la Parchet. Aveam o mască de plastic pe față cu inserții de silicon, echipament compresiv de jos până sus, nu era prea confortabil. Și toată lumea se uita la mine, de-atunci am zis că nu mai vin vara”.
Aclimatizat deja la vremea din Marea Britanie, cu o geacă subțire pe el, într-un parc din Newcastle, Alexandru spune că o climă uneori extremă ca în România l-a afecta. Asta și pentru că verile sunt foarte călduroase, iernile foarte friguroase și toate aceste schimbări i-ar afecta pielea care a rămas sensibilă în urma celor aproximativ 30 de operații suferite în ultimii șapte ani.
Relația cu celelalte victime de la Colectiv
În primii doi ani după externare, Alexandru a mers la comemorare, la Colectiv. Nu i-a plăcut însă numărul mare de camere și reporteri prezenți: „M-am simțit ca la grădina zoologică, haideți să vedeți exponatul”.
Prefera să vină alături de alți colegi de-ai lui care supraviețuiseră incendiului. „Stăteam în mașină, la intrare și ne gândeam la ce s-a întâmplat. Ne vindecam, ușor”.
Cu colegul care îl dusese cu mașina la spital în noaptea incendiului nu a mai vorbit de atunci. „A vrut să se deconecteze de tot ce era legat de Colectiv, l-am înțeles”. Despre băiatul de pe bancheta din spate știe că „e bine, e prieten foarte bun cu alți prieteni de-ai mei”. Cu majoritatea a fost după o vreme mai ușor să nu mai vorbească. „Fiecare are viața lui acum”.
Se simte vinovat însă când se gândește la un coleg al său care a avut arsuri pe 90% din suprafața corpului și nu a supraviețuit. Era cu câțiva ani mai tânăr decât Alexandru și un fel de ucenic al său în spatele barului. În noaptea incendiului, chiar Alex îl chemase la muncă, pentru că părea că va fi o noapte aglomerată. S-a învinovățit deseori pentru asta.
Depresia: „Pierdusem toată motivația, nu mai voiam să trăiesc”
Psihic, greul a venit după externare, când s-a spart bula pe care o formau în jurul lui oamenii din spital. A ieșit din spital pe 22 aprilie 2016, când i s-au închis rănile, dar în primul an nu și-a putut folosi mâinile. Câteva săptămâni a mers pe vârfuri, fiindcă pielea de pe călcâie i-a fost și ea afectată în urma spitalizării îndelungate.
Locuia singur în Newcastle, într-o casă închiriată aproape de spital, cu sprijinul financiar primit de la Guvernul României, substanțial mai mare pentru cei plecați din țară decât pentru cei rămași.
În țară nu voia să revină, pentru că se temea de lipsurile sistemului medical; și medicii britanici i-au sugerat că ar fi mai bine pentru el să rămână. Însă în Marea Britanie nu avea un sistem de suport, în afară de personalul de la Royal Victoria Infirmary.
A început o perioadă lungă de depresie, care a durat aproape trei ani.
Gânduri de suicid
În afara faptului că mergea constant la spital, pentru intervențiile de reconstrucție și pentru procedurile de recuperare, a rămas izolat în casă. Petrecea 16 ore pe zi în fața calculatorului: juca jocuri video și se uita la documentare pe YouTube. Nu putea să gătească, așa că își comanda mereu de mâncare. „Pierdusem toată motivația, nu mai voiam să trăiesc”.
Avea gânduri de suicid și începuse inclusiv să se documenteze cu privire la metode.
Nu știa dacă va mai putea munci vreodată, dar era sigur că nu se putea întoarce în domeniul lui, în spatele barului: „Lumea ar fi zis: uite-l pe ciudatul ăla. Mă gândeam că nu o să mai pot să am o relație, că toată lumea o să mă arate cu degetul”.
Era o perioadă în care cicatricile erau și mai evidente, iar, pentru protecție, purta o mască de silicon. În rarele ocazii când ieșea pe stradă, căuta privirile oamenilor. Și se simțea mereu privit. „A fost o greșeală mare, a trebuit să trec peste, să nu mă mai intereseze ce zic ceilalți”.
Discuțiile infinite despre accident nu-i făceau bine
Alexandru vorbea întruna despre accident. A realizat târziu că asta nu îi făcea bine deloc, pentru că îl retraumatiza. „De fapt, e sindrom posttraumatic. Discutam cu cineva despre accident, ajungeam acasă și efectiv plângeam. Simțeam că nu mai sunt bun de nimic”.
Unitatea de arși i-a oferit posibilitatea să facă terapie, dar a refuzat-o, în special din cauza barierelor de limbă: „Nu poți să explici ce simți în altă limbă”. Spitalul i-ar fi plătit și un translator la terapie, însă nu simțea că acesta putea să-i traducă emoțiile.
Declicul: „Cum naiba am ajuns așa?”
În 2019, Alexandru Olteanu a călătorit în România să-și petreacă sărbătorile de iarnă cu o fostă prietenă. A găsit-o, și pe ea, demotivată, nefericită. „Se plângea tot timpul, mergea la muncă numai ca să-și plătească facturile și chiria. Apoi venea acasă, se uita la televizor”. S-a simțit oglindit în starea în care o găsise pe prietena lui pe care o știa înainte veselă și activă. Acela a fost declicul. S-a întrebat: „Cum naiba am ajuns așa?”.
Rezoluțiile de An Nou
Fiind și pe final de an, Alexandru și-a setat o listă de obiective pentru 2020. Să gătească și să mănânce sănătos. Să se reapuce de sport. Să își rezolve problemele cu dinții – asta pentru că, din cauza tratamentul pentru arsurile de pe față, vreme de un an nu s-a putut spăla pe dinți. Să își caute un job. Să trăiască din nou.
Revenit la Newcastle, a început rând pe rând să-și bifeze obiectivele. A luat legătura cu echipa de „Burn Outreach” a spitalului. Acesta este un departament special care ține legătura cu pacienții ani întregi, ca să-i ajute să se reintegreze social. Imediat după externare, au venit în casa pe care și-o închiriase, ca să îi accesibilizeze spațiul. De această dată, l-au ajutat și să își găsească o opțiune de voluntariat, la cinematograful din spital.
Acolo ajuta la curățenie și făcea zilnic listele cu pacienții care voiau să vadă filme. Mai târziu, când a început pandemia, responsabilitățile i s-au schimbat. Pregătea pachete de prânz pentru personalul medical din prima linie.
„Ne-a ajutat mult în timpul pandemiei, a făcut multe lucruri pentru spital”, își amintește dr. Varma.
În aceeași perioadă, a început niște cursuri, pentru că vrea să obțină o calificare în IT, fie de network engineer sau de tehnician IT.
Sportul l-a ajutat
În vara lui 2020, a devenit oficial angajat al spitalului, ca asistent manager în departamentul de catering al spitalului, poziție din care a demisionat, doi ani mai târziu.
Procesul de la Colectiv era pe final și știa de la avocata lui că va primi despăgubiri. A vrut ca o perioadă să se bucure de viață și să recupereze din timpul pe care l-a petrecut în spital, precum și cel pe care simte că l-a pierdut în cei trei ani de depresie.
A călătorit prin nordul Angliei, Scoția, Țara Galilor, s-a apucat de sporturi nautice, ca paddle boarding sau surfing, a făcut multe călătorii cu bicicleta.
În prezent, Alexandru are 6 biciclete. În ziua când l-am întâlnit în Newcastle, urma să se vadă pe seară, cu un grup de prieteni, tot cicliști pasionați, să meargă cu bicicletele prin pădure.
Fac asta în fiecare joi, după muncă. „Mai alunecă bicicletele din cauza ploii, dar tocmai asta e frumos. Îmi place adrenalina”, spune Alex.
În martie, și-a luat un câine, Bella, un border collie pe care l-a dresat ajutat de tutoriale găsite pe YouTube. De când o are, își încep zilele împreună. Bella caută atenție la picioarele lui, în timp ce el bea un ceai negru cu lapte, în casa de lângă spital, în care trăiește în Newcastle de aproape 7 ani.
Apoi, merg în parc, el cu bicicleta, ea pe lângă el. Uneori, merg și la mare. Până acolo merg cu mașina, preț de 30 de minute. Alex pescuiește, iar Bella aleargă fără lesă și se întoarce mereu când el o cheamă.
„Vreau încă un an să zic în continuare «Da» la tot ce mi se oferă”, mărturisește Alexandru.
Mult din zilele lui înseamnă acum activități în aer liber. Pentru că e atât de activ, nu mai trebuie să meargă la spital, să facă recuperare acolo de două ori pe săptămână, doar i se monitorizează cicatricile, o dată pe lună Personalul de acolo e pregătit să îi dea tratamente cu silicon sau vestimentație compresivă, dacă apar probleme.
Povestea despăgubirilor
În august a primit despăgubirile din partea statului român, prin ISU București: 1.100.000 de euro daune morale și materiale. Cu o parte din bani și-a cumpărat un apartament în Pipera, în același bloc în care locuiește cel mai bun prieten al său, cu care se vede des când merge în România.
Suma deschide o discuție interesantă, crede unul dintre avocații implicați în cauză. El a rugat să i se păstreze anonimatul.
„Daunele acordate de instanța penală reprezintă o reparație pentru prejudiciul efectiv suferit de victima unei infracțiuni. În cazul daunelor materiale (pentru îngrijiri medicale de exemplu) acestea trebuie dovedite, astfel că valoarea acordată depinde de dovezile făcute, nu de aprecierea instanței, ca în cazul daunelor morale”, spune avocatul.
În cazul supraviețuitorilor de la Colectiv, judecătorii au acordat daune materiale victimelor în funcție de dovezile aduse, iar, în cazul daunelor morale, s-au ghidat după criterii relativ obiective în aprecierea daunelor morale acordate pentru fiecare persoană în parte.
Avocat din dosarul Colectiv:
Daunele morale apără și posibilele victime viitoare
În logica dreptului, daunele morale sunt menite să acționeze atât în favoarea victimelor infracțiunii, cât și în favoarea societății. Cum? Prin acțiunea în favoarea unor viitoare posibile victime, pentru blocarea sau reducerea riscului de a se mai comite acest gen de infracțiuni.
Asta înseamnă că atunci când o companie sau un stat (în cazul Colectiv) sunt obligate să achite despăgubiri morale, ele recunosc că au fost defectuos organizate, au permis ca angajați ai săi să poată comite infracțiuni și vor face ceea ce depinde de ei ca situația să nu se mai repete.
În dosarul Colectiv, spune avocatul, „la stabilirea daunelor morale au fost avute în vedere, de exemplu, numărul de zile de spitalizare și de îngrijiri medicale, care în cazul unor victime înseamnă continuarea unor intervenții și tratamente pentru toată viața. Plus urmările fizice sau psihice asupra persoanelor, care, de asemenea, în unele cazuri sunt permanente (desfigurări, pierderea unor simțuri sau organe, posibilitatea de a duce o viață asemănătoarea cu cea de dinaintea tragediei) sau de lungă durată„
„De aceea, valoarea daunelor morale acordate a variat foarte mult, de la câteva mii de euro la peste un milion de euro, în funcție de situația fiecărei victime”, a conchis avocatul.
Gestul dentisului român: îl tratează gratis
Acum, Alex trăiește între cele două orașe, o săptămână în Newcastle, una în București. Asta și pentru că își reface dantura în România, unde un dentist s-a oferit să-l trateze pro bono. E un tratament dificil, dantura lui a fost afectată grav, pentru că a avut o perioadă de aproape un an după incendiu în care nu a putut să se spele pe dinți, din cauza tratamentelor la față. În plus, nici acum nu poate deschide gura complet, din cauza cicatricilor de pe față și asta face procesul mai lent. În timpul unei intervenții, când a deschis mai tare gura, i-a crăpat pielea pe o parte.
Viața, ca transfer de piele
„Noi, ca oameni, trebuie să fim mereu stimulați, să fim ocupați cu ceva, că altfel te plafonezi. Mie mereu mi-a plăcut să fac chestii noi”. Se gândește că probabil anul viitor, după ce va obține calificările în IT, va dori să se angajeze. O opțiune ar fi chiar la spital, în zona de IT.
La spital va continua să meargă oricum. „Marii arși au nevoie de intervenții pentru tot restul vieții”, i s-a spus. Pentru că pielea e cel mai mare organ, mereu în schimbare, merge la fiecare două săptămâni la un control, să vadă cum evoluează corpul lui.
Acum este pe lista de așteptare pentru încă două operații, una pentru eliberarea pielii de pe gât, care îi restrânge mișcarea capului, și una care să-i ofere mai multă mobilitate la un deget.
„Degetele mele nu sunt drepte, o să se strângă din ce în ce mai mult, la un moment dat o să decupeze partea asta”. Pentru oameni, viața e un transfer de diverse obiecte sau de intangibile. Pentru un „mare ars”, în afara acestora, viața e, până la capăt, un transfer de piele. „Îmi ia piele din altă parte, îmi pune acolo și viața continuă așa”, spune Alexandru.
Citește și prima parte a reportajului: