REPORTAJ/ Cel mai emoționant moment pentru o mamă-militar în Afganistan. ”Atunci timpul curge altfel. Începi să numeri orele…” (FOTO)

Ofiţer psiholog la Batalionul 206 Artilerie al Brigăzii 2 Vânători de Munte ˝Sarmizegetusa˝ Braşov și licenţiată în psihologie-pedagogie la Universitatea Bucureşti, Mioara Tudor a fost singurul psiholog pentru cei peste 400 de soldaţi români care au participat la acea misiune. A ajuns în cadrul armatei în 2005, unde un an şi jumătate a activat ca civil, apoi, din 2006, după ce a urmat un modul de pregătire militară, a trecut în rândurile militarilor.

În urmă cu doi ani, Mioara Tudor, în vârstă de 37 de ani, a decis să facă un pas important în carieră: să participe la prima ei misiune în teatrele de operaţiuni, în Afganistan, în baza militară din Kandahar. Practic, a călcat pe urmele soţului ei, Ionel Tudor, tot militar, care a participat la o misiune în  aceeaşi bază militară, în 2009.  Cel mai greu i-a fost că a lăsat în urmă doi copii minori, o fetiţă de 5 ani şi un băiat de 9 ani, care au rămas acasă cu tatăl lor.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 9

Recomandări

Marcel Ciolacu, George Simion și Elena Lasconi, pe primele trei locuri în cursa prezidențială | SONDAJ

A plecat alături de Batalionul 33 Vânători de Munte Posada din Curtea de Argeş şi a fost singurul psiholog pentru cei peste 400 de soldaţi români care au participat la acea misiune. Dintre aceştia, doar opt erau femei – ea şi şapte femei soldat.

„Înainte de a fi dislocaţi, am discutat cu fiecare om în parte pentru a şti ce probleme lasă acasă, pentru a şti motivele care l-au determinat să participe la acea misiune. Şi atunci nu a fost atât de greu, pentru că am plecat pregătiţi toţi. Atât eu, cât şi ei. Dacă e să pornim cu negativismul în faţă atunci, clar, avem toate şansele să ni se întâmple ceva rău. Dacă plecăm pe plus, plecăm toţi şi ne întoarcem toţi. Pentru că acesta e principiul numărul unu într-o misiune“, a spus Mioara.

„Nu trăieşti cu frica în sân“

Unul dintre principalii „duşmani“ cu care fiecare a trebuit să se împace a fost frica. Teama că în orice moment se poate produce o tragedie.  În timpul misiunii, în aprilie 2015, patru colegi de-ai ei, militari români care executau o misiune de patrulare terestră au fost răniţi în urma exploziei unei maşini-capcană.

„Funcţia pe care o aveam eu nu a presupus un grad de risc foarte mare, dar am avut incidente în timpul misiunii. Au fost patru băieţi răniţi, doi au rămas în teatru, doi au fost repatriaţi. Într-adevăr, în acele momente se conştientizează mai mult riscul misiunii. Însă rolul instruirii înainte de misiune este de a-i pregăti pe soldaţi pentru toate stările care urmează să le trăiască acolo, cea de frică fiind printre ele. Frica este un mecanism natural al organismului de apărare şi este un sentiment normal. Important este cum ne gestionăm acest sentiment. Teama este prezentă în primele zile, după care soldatul îşi intră în ritm, în rutina misiunilor şi nu o mai simte atât de mult, ci se concentrează pe ceea ce are efectiv de făcut şi să fie foarte atent la tot ceea ce este în jurul lui. Nu trăieşti cu frica în sân“, mai spune psihologul militar.

„Seara când vorbeam cu ei nu au plâns niciodată. Nu i-am văzut eu plângând”

Din punct de vedere profesional, cpt. Mioara Tudor spune că misiunea din Afganistan a fost  „o experienţă plină, interesantă, o provocare“. În schimb, distanţa de familie a fost o experienţă dificilă.

Recomandări

George Simion, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Îi curățăm direct dacă le dau numele” | EXCLUSIV

„Perioada propriu-zisă de misiune a fost şase luni, dar aceasta a fost precedată de o perioadă de pregătire de aproximativ trei luni, la Curtea de Argeş, în cadrul batalionului şi am fost şi dislocaţi în Cincu… A fost foarte dificil atât pentru mine, cât mai ales pentru copii. Fiind în teatrul de operaţiuni, programul era extrem de încărcat şi ziua trecea relativ mai repede pentru mine decât pentru ei, acasă. Ne-am făcut o rutină de a vorbi în fiecare seară, am făcut teme împreună prin telefon sau pe skype… Asta a fost partea bună, faptul că am avut acces la internet şi am putut vorbi cu cei de acasă“, a mai spus ea.

Copiii au avut un instructor bun lângă ei, pe tatăl lor, care ştia cel mai bine prin ce trece Mioara, departe de familie. A trecut şi el printr-o misiune similară şi ştia cât de greu e să îţi vezi copilul că plânge şi că este afectat de lipsa ta. Prin urmare i-a antrenat pe Bogdan şi Carla să fie puternici în faţa ei.

„Au fost puternici totuşi. Seara când vorbeam cu ei nu au plâns niciodată. Nu i-am văzut eu plângând, în schimb mai povestea tati că plângeau ba înainte, ba după ce vorbeam. Erau şi prelucraţi de tati să fie puternici. La fetiţă, care avea 5 anişori, s-a simţit lipsa mamei. Pe tot parcurul lipsei mele s-a lipit de cine a găsit ca personaj feminin în jurul ei, prietene, bonă, bunică…pentru a compensa cumva…“, mărturisește cu emoție în glas Mioara Tudor.

La fel de puternică a fost şi ea. Chiar dacă avea o zi grea, cu stres din cauza serviciului, în momentul în care vorbea cu familia nu voia să le arate asta. Cum de altfel făceau toţi militarii.